Aseară am văzut un film pe care îl mai văzusem cândva, demult, dar uitasem total de el. Shallow Hal sau Ușuraticul e un fel de comedie, dar n-aș zice tocmai comedie 100%. E mai mult o încercare subtilă de a spune că frumusețea stă în ochii privitorului. Că de multe ori un ambalaj frumos ascunde un produs mai puțin bun. O reclamă care atrage, nu vinde neapărat ceva nemaipomenit. Așa cum o persoană care arată trăznet  nu e neapărat o persoana bună.

Hal cel din film, suntem noi. Fiecare dintre noi. Unii încă suntem, alții am fost ca el. E tipul de bărbat atras doar de femeile cu corp de fotomodel. Frumusețea, pentru el, se învârte numai în jurul unui corp perfect. Nu e de condamnat, din moment ce societatea ne vrea astfel. În reclame vedem numai femei frumoase, cu zâmbet perfect și dinții spectaculos de albi, bărbații cu corpul perfect și cu mușchii „acasă”. Părul lor întotdeauna arată perfect, chiar dacă reclama e una la perne și ei abia s-au trezit. În reviste întâlnim același tip de perfecțiuni. În filme, actorii sunt perfecți. Și când totul e perfect, parcă ți-ai dori și tu, nu? Tocmai din cauza asta avem copile care se înfometează, care iau pastile sau recurg la tot felul de metode periculoase  ca să ajungă la greutatea ideală. 

Nu știu de ce unii diriginți adoră să facă ședințe. Dar adoră pe bune treaba asta, așa că în fiecare lună trebuie musai să pună de o întâlnire că altfel se strică fengșuiul elev-părinte-profesor. Eu am fost din rândul celor mai norocoși – doamna diringintă pe care am avut-o, organiza maxim 2 ședințe pe an școlar și nici atunci prezența nu era obligatorie. Soră-mea însă are o nebună (mda, chiar e) care lunar trimite mesaje părinților – invitații la ședințe. Și nu știu cum se face că formulează în așa fel încât dacă nu ajungi la ora aia, în ziua aia înseamnă că tu, părinte denaturat ce ești ai pierdut o ocazie pe care n-o mai poți avea decât luna viitoare, în care să te interesezi de viitorul copilului tău. Și te vei simți prost, pentru că asta înseamnă că nu îți iubești copilul. Nu ești alături de el, nu te interesează ce face, cu cine și de ce.

Viața la curte e mișto. O spune un fost copil care și-a trăit copilăria alergând fluturi, rupându-i mamei florile din grădiniță, bătând mingea și aruncând fluturașii de la palete pe casă. Apoi a început viața la curte cu un câine pe care iarna-l legam de sanie și mă trăgea prin fața casei. Erau numai zâmbete și țipete de bucurie până bătea mama în geam să nu mai chinui animăluțul. Și ce dacă nu mă lasa să ies la poartă? Eu îmi chemam prietenii în curte și ne construiam castele din nisipul de lângă gard. Așa ne știau părinții în siguranță și nu trebuia să iasă mereu să se uite de noi. Umpleam scările cu prăjituri din pământ pe care le lăsam la uscat că doar cuptorul nostru era soarele. Ce fain era!

Acum viața la curte e la fel de mișto, chiar dacă am crescut și ne-au revenit multe sarcini. Câteodată este de-a dreptul obositor, pentru că avem o curte mare. Avem și o ditamai grădina, unde tata a pus lucernă. Dar s-o luăm pe rând … 

Câteodată alegem să ne împiedicăm de-o virgulă doar ca să nu scrijelim punctul. Așa cum alegem să ne ascundem după minciuni, sau în spatele unor frici cu care ne îmbrăcăm din ce în ce mai gros, până ne afundăm de tot. Tot așa zâmbim în fața celui pe lângă care trecem, doar pentru ca apoi să întorcem capul și să-l măsurăm dintr-o privire rapidă, rece și înțepătoare. Probabil că uităm să fim oameni, uităm că viața e despre cumpărăturile la supermarket, unde ne încruntăm că fata de la casă se mișcă prea încet, despre cerșetorul de la colț de stradă, pe care îl ocolim pe unde putem, de parcă sărăcia e contagioasă, despre bătrâna care abia merge și se încumetă să treacă strada, despre copiii care bat mingea în fața porții.

Noi trăim pe facebook. Trăim și ne minunăm de cât de fericiți putem fi, acolo, în lumea aia minunată, unde facem lucruri minunate. Suntem mândri când distribuim filmulețe cu oameni ce ajută cerșetorii, suntem la fel de mândri când distribuim poza vreunui copil suferind de cine știe ce. Practic am făcut o faptă bună, nu? Am văzut, m-a impresionat și mi-a stors o lacrimă, acum ia să-l dau mai departe că poate l-o ajuta cineva. Eu sunt prea sărac și amărât și n-am 5 lei să donez… 

Iertată-mi fie postarea într-o zi de miercuri fără  cuvinte, dară cum la mine-n sat sunt fix două treceri de pietoni mari și late și extrem de inutile, zisei pas la provocare, pentru că probabil ați băgat de seamă, nu răspund provocărilor MFC cu imagini luate de pe net. Dacă nu ați băgat de seamă, nu-i bai, mai repet, că nu mă doare mâna să scriu: de fiecare dată am încercat pe cât posibil să postez fotografii proprii, în cadrul provocărilor de pe blogul Miercurea fără cuvinte. (pentru cine nu știe,  e noua căsuță).

Așadar pentru astăzi am pregătit altceva. De fapt nu era nimic pregătit, dar am citit la April provocarea 50 de lucruri despre mine și mi-a plăcut așa de tare ideea încât am zis să scriu și eu pe tema asta. Îmi cer scuze de pe acum, pentru posibilul articol kilometric și mulțumesc celor ce vor ajunge până la final, nu de alta dar azi am limbariță. 

Pe lumea asta oamenii sunt mulți și cam toți au chichițele lor. Fiecare e cu păsărica lui, cu ideile lui, cu nebuniile lui. Fiecare casă își are obiceiurile, fiecare sat își are tradițiile, aici nu e la fel cu ce-i dincolo, de parcă am trăi în lumi paralele. Ba chiar în același sat o babă știe așa, alta știe altfel și mai e și o a treia cu varianta ei, cu ideile și învățăturile sale. Pe mine mă minunează cum lucrează mintea umană. Cum atunci când spui ceva, vin și sar pe tine că vai, dar nu e bine maică să faci așa, că aduce ghinion.

 Nu știu ce superstiții există pe la voi, dar eu îmi aduc aminte de o fostă colegă de facultate, care cred că era o reîncarnare a vreunei babe de vreo sută cincizeci de ani, că tare băbăcioasă părea. Stătea la etajul 1 în căminul în care stăteam și eu. Cred că tocmai drumul cămin- facultate ne-a făcut să ne apropiem, în ciuda caracterelor noastre diferite.

Am citit la domnul Petru o leapșă așa faină și interesantă încât am zis să o preiau și eu. Dacă mai dorește cineva, o poate prelua, sau poate răspunde aici, căci eu nu o voi da mai departe 🙂

Dacă aș fi fost:

• o lună: aș fi fost decembrie
• o zi a săptămânii: aș fi fost vineri
• o parte a zilei: aș fi fost apus
• o direcție: aș fi fost vest
• o planetă: aș fi fost Terra
• un film: aș fi fost Lanțul amintirilor
• un lichid: aș fi fost cafea
• o piatră: aș fi fost safir
• un tip de vreme: aș fi fost furtună
• un instrument muzical: aș fi fost pian
• o emoție: aș fi fost dor
• un sunet: aș fi fost ropot de ploaie
•  un element: aș fi fost apă
• un cântec: aș fi fost „Aleluia”
• o carte: aș fi fost Amintiri din copilărie
• un scriitor: aș fi fost Ion Creangă
• un personaj de ficțiune: aș fi fost mai multe
• un oraș: aș fi fost New Delhi
• o aromă: aș fi fost ciocolată
• o culoare: aș fi fost albastru
• un material: aș fi fost mătase
• un cuvânt: aș fi fost călător
• o parte a corpului: aș fi fost ochi
• un număr: aș fi fost 7
• un mijloc de transport: aș fi fost bicicletă
• o haină: aș fi fost pijama

Zilele trecute am fost împreună cu tăt familionul` la cumpărături, la un supermarket din oraș. Am împânzit imediat raionul cu fructe și legume, mama alegea niște nectarine, tata era cărăușul pungilor cu diverse la cântar și soră-mea căsca ochii după nu știu ce pasăre cântătoare care  avusese ghinionul să intre și zbura pe niște bare prinse de tavan. Eu îmi aruncam ochii și mă minunam de cât poate să coste kilu de banane roșii, când la câțiva metri de mine o tanti angajată a magazinului făcea aprovizionarea cu chestii vărsate în cutiile acelea de îți iei singur cât vrei.

A umplut o cutie din aia cu niște semințe de nu știu ce, apoi a mai luat din cărucior o pungă mare cu boabe de porumb pentru floricele. Însă cum gravitația își face treaba de minune, până a urcat tanti pe a treia treaptă a scării de care avea nevoie ca să  ajungă, probabil i-a alunecat punga cumva pentru că jumătate din boabe erau împrăștiate peste tot.  

Aud colo că avem o țară frumoasă, dincolo că vai ce faină-i România. Unde e fraților faină? În peisaje? E faină că avem munți și văi și ape și toate culorile pe hartă? La ce bun când mor oamenii cu zile în spitale, că doctorii nu se uită nici cu deștu` mic de la piciorul stâng la ei? Copiii ies tot mai neșcoliți din școli, tot mai mulți nu-s în stare să ia bacul. Da` la ce dracu îți mai trebuie bac când și cu facultate ești bătăia de joc a altora?

În momentul de față sunt obosită, nervoasă și scârbită. Situația în urma căreia am dobândit cele anterior enumerate este următoarea: astăzi la nouă (!!!!) fără un sfert dimineața urcam împreună cu mama treptele spitalului municipal (da, știu, se scrie cu majuscule, dar nu am chef de ele azi). Avea trimitere de la medicul de familie la neurologie, așa că ne-am așezat frumușel la rând. Ș-am stat, ș-am citit o revistă, ș-am mai citit alta, ș-am stat, ș-am ascultat la povești de la pacienți de mi s-au atrofiat urechile. Îmi venea să mă arunc de la etaj. Să vă spun că era ceasul trei (!!!)?  În sfârșit prinde și mama un moment în care lumea nu mai bufnea năucă pe asistenta  cotoroanța care ieșea să strige din pacienții care erau deja programați.

Mi-am făcut contul de feisbuc prin clasa a 11-a cred. Mda, eu și încă o colega din liceu eram cam singurele care „nu trăiam” pentru că nu intrasem încă în lumea asta cool a oamenilor șmecheri. Se adoptase o modă atunci de începuseră toți să discute pe minunăția asta a lui Zuckerberg. Se crease grupul clasei, grupul liceului, grupul grupurilor din clasă și nimeni nu mai anunța nimic la oră. Totul se anunța online și nu de multe ori nu eram puse în temă, pentru că bineînțeles că nu ne spunea și nouă nimeni că la ora x trebuie să fim în locul y. A trebuit deci să fim și noi în pas cu moda și să ne lăsăm purtate pe cărările necunoscute ale feisbucului.