Ieri postasem lumea copiilor surprinsă-n fotografii. Așa cum am văzut-o eu copil fiind, așa cum cred că ar trebui să o vadă orice copil de astăzi. Și totuși parcă îi aleargă cineva. Parcă își doresc lucruri care sunt prea mari pentru vârsta lor, lucruri pe care oricum nu le pot înțelege, lucruri care îi fac să uite că sunt niște copii care ar trebui să se bucure de copilărie. Acum, cât o mai au.

Mă gândeam că dacă m-aș întoarce în timp și m-aș întâlni cu mine – o copilă băiețoasă cu păr scurt și rânjetul până la urechi m-aș strânge în brațe, mi-aș zâmbi și m-aș felicita. Nu mi-am dorit niciodată cu ardoare să cresc, m-am bucurat de fiecare zi petrecută afară, am sărit coarda, am desenat pe șosea, am alergat, m-am jucat, am copilărit! Câteodată mă apucă un dor nebun de copila aceea că-mi vine să răscolesc prin straturile sufletului și să pot cumva să o renasc. Să renasc copilul pe care-l mai aud cum plânge atunci când ar vrea să iasă afară, dar nu-și mai găsește timpul său.

Ieri a fost una dintre zilele oribile pe care le-am simțit adânc înfipte-n suflet. Am pornit dis de dimineață, când abia se trezise soarele, împreună cu unchi-miu și viitoarea lui consoartă la capitală, pentru șopinguiala de dinainte de nuntă. A lor. Și nunta și șopinguiala. Aș zice păcat, dar mă abțin. Direcția: Dragonul Roșu. Nu știu de ce neapărat ăsta, dar n-am comentat nimic, doar executat. Oricum eram și eu curioasă de ce e pe acolo, având în vedere că am tot auzit că așa fain e de îți vine să arunci cu bani în stânga și-n dreapta.

Prima oprire a fost în Dragon Mega Shop. Ăsta e ăl mai fain (a se citi aspectuos) și mai curat dintre cele pe care le-am văzut. Costume cu duiumu, doar răbdare să ai să le iei la puricat, unele faine, altele mai puțin, ieftine de loc (prețuri pe care le găsești și-n oraș aș zice). Rochii la fel de multicele, unele oribile, parcă făcute în bătaie de joc, altele drăguțele. Cred că nu m-am simțit niciodată așa de prost ca acolo. Parcă aș fi fost un copil care a plecat dintr-un magazin de jucării cu mâna-n … buzunar.

Cinci și-un sfert dimineața, o senzație de sete și un somn prea dulce ca să bag de seamă senzația. De obicei când mă trezesc noaptea îmi ia ceva până adorm la loc, așa că am făcut repede un calcul mental și am constatat că mai bine beau apă ca să am timp să adorm până se trezește soră-mea, că apoi dus îi somnul meu la vale … Așa că beau, mai verific încă o dată ceasul, închid ochii, îmi așez perna mai nu știu cum, trag pătura de tot și nici n-apuc bine să îmi doresc să adorm că începe să sune. Alarma, aia de cinci jumate.

Sor-mea părea să nu fi băgat de seamă că pentru ea sună miraculoasa sirenă-a telefonului, așa că îi dau un ghiont în spate să se trezească și să închidă. Mă bombăne c-am trezit-o (eu!!) și îmi zice că mai doarme până la șase. După încă patru alarme se făcu șase, iar eu eram în toiul fericirii că în sfârșit se trezește și începe zumzăiala oficială, dar nu mai conta nimic, eram dispusă să mă fac că nu aud nimic și să dorm, asta după ce toată noaptea am dormit vreo 3 ore.

Nici n-am deschis bine ochii că îmi bâzie telefonul. Îl iau și încerc să descifrez ce vrea de la mine la șase și un pic  dimineața. E o notificare de la aplicația de mesaje care mă anunță că a apărut o nouă temă. Una roșie, cu inimioare. Multe inimioare. Adorm la loc până când, 10 minute mai tâziu, bâzâie iar. Deschid ochii, las să-mi scape o înjurătură și deschifrez alt mesaj. Vodafonu’ mă anunță că azi am net gratis. Mulțumesc, dar n-am nevoie. Eu de somn am nevoie, că azi noapte era două și eu eram cu ochii pe tavan și puteam să jur că aud câinele sforăind pe scări.

N-am mai apucat să îmi regăsesc locul pe pernă, să nu fie nici prea sus, nici prea tare, nici prea moale, nici la jumatea patului, dar nici la margine de tot, că începe să-i sune alarma soră-mii.

Cum suntem aproape la jumătatea lui decembrie cel voios, că înzăpezit nu prea este, cel puțin pe la mine, pe la casele oamenilor încep să aibă loc acțiunile firești de dinainte de Crăciun. Mai un șters de geam, mai un păianjen dat jos de pe la colțuri, etc etc. Asta se întâmplă pe la casele ălor mai puturoși, căci clasa ailaltă, muncitoare și bună nu degeaba și-a căpătat titlul ăsta, ci cu multă muncă și istovire. Ei bine, cei din urmă au treburi adevărate acum dom’le, căci tare rușine este să locuiești la sat și să n-ai în bătătură un Ghiță pe care să-l tai. N-am prea înțeles-o pe asta, cum nu prea înțeleg nici alte chestii, dar toate la timpul lor.

Umblă vorba la mine-n sat că dacă ai purcel de tăiat ești om gospodar, dacă n-ai … apăi să te duci să te spele popa de toate titulaturile care ți se pun că e groasă treaba. Acum, dacă îți place să mânânci de toate și aștepți să-ți dea și ție vecinul că mamă ce mai poftește copilul, dă-i și lui nițel șorici,  e posibil ca lumea să aibă dreptate.

Despre prima dragoste sau despre primii fluturași în stomac se spune că nu se uită niciodată. Nu știu dacă e chiar așa cu dragostea, n-am experimentat, încă sunt la prima,  dar eu știu că primii fluturași în stomac mi-i amintesc perfect. Să fi avut vreo 12-13 ani, iar el era mai mare cu un an din câte mă mai ține memoria. Venea în sat, la bunici, dar asta se întâmpla cam rar. În anul ăla a stat cât a ținut vacanța de vară. Roșcat, cu pistrui și niște ochi albastri. Îmi era atât de rușine să-l întreb pe unul din prieteni (care de altfel era singurul din gașcă care îl cunoștea și care își petrecea timpul cu el) cum îl cheamă pentru că apăreau prostiile alea cu vaaai îți place de el și nooo, nu voiam să fiu subiect de râs și de arătat cu degetul pentru prieteni.  Iar cu el nici vorbă să vorbesc că mă făceam roșie toată.

De câteva zile mă tot întreb dacă să public asta sau nu, dar uite că îmi fac curaj și ce-o fi o fi. Sinceră să fiu, e prea tare amintirea asta ca s-o fac uitată și tare aș vrea să rămână undeva scrisă. Așadar să pornim procesul de facere de râs. Dacă la final o să ziceți Doamne ce nebune, îmi asum! Așa zic și eu!

Se face că pe perioada facultății am avut parte de prietene un pic cam studioase. Nu că eu nu aș fi fost (asta e așa, ca să mă scot fată bună și cuminte), dar o plimbare în oraș în loc de un curs plictisitor nu strică, nu? O oră de somn în plus în loc de tremurat în nu știu ce sală, face bine, nu? Și o zi de repaus la o vorbă ca-ntre fete, la o înghețată și-o clătită în cămin, în loc de 4 ore de cursuri absolut inutile, doar n-o fi sfârșitul lumii. Numai că fă-le dacă ai cu cine! Eu nu am văzut în viața mea om de 21 de ani aproape plângând că el vrea la cursuri și cum doamne ferește să chiulească, că ea e studentă serioasă și câte și mai câte.

Îl avem pe Dorel, un proaspăt ieșit de la răcoare, o haimana. În 2015, undeva prin noiembrie, pe la sfârșit, omuleții de la minunata companie ce ne furniează nouă, muritorilor de rând energia electrică își parchează mașinile la Dorel la poartă. În scurt timp mai vine unu cu un mini-excavator și dă-i și fă o găuroaie la om la poartă, căci acolo s-a nimerit să fie un stâlp. Ce voiau angajații să facă? Să mai planteze un stâlp mai gros decât ăla care deja se afla acolo de când lumea și pământul, pentru susținere. Acu mai contează că Dorel are 2 metri de gard și că dacă i-au mai pus ăștia și stâlpul ăla i-au lăsat și mai puțin? Noroc că omu` nu deține mașină, că ar fi parcat-o pe la vecini.

Nu asta contează. Contează că după ce au săpat ditamai găuroiu, au băgat stâlpu, l-au înțepenit, toate cele, ca la carte. Ce au făcut însă cu pământul pe care l-au scos? O parte (foarte mică) l-au băgat să înțepenească nou stâlp, IAR RESTUL l-au lăsat la Dorel la poartă. Nu a deranjat pe nimeni că avea și omu o canapea de pe care scuipa semințe vara și care acum era îngropată sub pământ. Sau că trebuia să se urce pe mormanu de pământ ca să intre în curte.