Îmi place să observ oamenii. De la depărtare par niște ființe drăguțe. Am mai zis eu odată, demult, într-un articol vechi că nu-mi plac oamenii și încă sunt de aceeași părere. Îs faini doar cât ții distanța și cât nu-i cunoști. Părerea mea, nu aruncați cu bolovani. Așa că ori de câte ori am ocazia, mă așez pe-o bancă și privesc.

Pornind de la ideea de mai sus, iată-mă în Piața Sfatului, pe una din băncile lungi și maronii adulmecând o zi destul de înnorată, fără ploaie însă sau urme de zăpadă. Priveam cum în fața mea trona Tâmpa, învelită în petice de ceață, ce părea a se îndrepta ușor ușor spre oraș. Mă mai minunam de multitudinea de tătici ce-și plimbau odraslele și mă gândeam că la oraș mentalitatea oamenilior e alta față de cea de la țară, unde bărbații nu prea stau cu copiii. Bine, există și excepții, probabil nu ține de locul în care te afli, ci de cât de mult ți-ai dorit un copil, cred. Poate vorbesc prostii, habar nu am.

Pe banca din stânga mea tocmai se așezase o familie, părinți plus o copilă la vreo 12 ani. Tatăl și-a cerut respectuos scuze și l-am auzit zicând îi dați voie lu tati să folosească telefonul? știu că e timpul pentru familie, dar trebuie să verific ceva urgent. Mi s-a părut dubios, apoi m-am gândit că poate sunt acel gen de oameni care se văd doar în weekenduri și atunci vor să petreacă cât mai mult timp împreună.

La mulți ani pe anul ăsta în primul rând! Sper că 2019 v-a găsit sănătoși și veseli, așa cum nu prea m-a găsit pe mine. Daaaar n-am să încep să scriu în prima postare a noului an chestii negative, cică e bine să începi cu dreptul. Așa că ce să fac, mă alătur și eu celor ce cred în ideea asta.

Pentru cine nu știe (și nu cred că știe nimeni, căci n-am menționat până acum) de câteva luni m-am mutat la Brașov împreună cu al meu, căruia probabil îi voi spune C. de acum încolo. „Al meu” parcă prea … „proprietăresc” Așa că sărbătorile de iarnă le-am petrecut aici, printre străini cum s-ar spune. Cu toate astea de Sf. Ștefan a venit la noi soră-mea, împreună cu befefica ei – tot C. va fi notată (BFF- adică cea mai bună prietenă mai pe românește) și au stat 2 zile. 2 zile jumate dacă e să spunem p-a dreaptă.

Zilele de dinainte pentru mine au fost un haos total, cu oale și chiuvetă plină și prăjituri 😀 De astea nu mă plâng, ba chiar mă laud c-am stat aproape 6 ore (cumulate) să fac niște fursecuri. Aruncați un ochi pe fursecuri ciupercuțe să vedeți ce faine-s!

Articolul ăsta vine cumva în legătură cu un articol precedent în care spuneam că după orice mulțime de oameni rămân întotdeauna gunoaie. Și cred cu tărie că educația se face în mare parte  acasă. Acasă e locul care ne formează baza. Eu îmi aduc aminte de morala pe care mi-o făcea mama de câte ori aruncam ceva pe stradă. Eram mică și nu înțelegeam de ce trebuie să car gunoaiele cu mine până ajungeam la un coș de gunoi sau până ajungeam acasă. Nu am înțeles decât când am crescut și am văzut cât de urât poate să fie un loc plin de gunoaie. Dar până atunci am mai aruncat și eu ca orice alt copil până ne-au băgat ăștia laptele și cornul în școli.

Ce treabă are laptele și cornul? Păi stați că vă lămuresc eu. Nu mai știu exact dacă eram la grădiniță sau la școală când am început să primim, dar tind să cred că eram la școală, primele clase. Deci eram o mogâldeață destul de mică. Și în fiecare zi îmi luam de mâncare de acasă, deci nu stăteam în baza laptelui și pâinii ăleia numite corn. De multe ori primeam biscuiți (asta îmi aduc aminte pentru că mereu îi mâncam). Dar laptele întotdeauna îl aduceam acasă, pentru că eu nu prea beam lapte, decât de la sursă directă, adică vaca’ lu mamaie. Până când am început să-i prind gustul. Știți voi că mâncarea are alt gust atunci când sunteți mulți la masă?

Articolul ăsta face parte din seria cum să ai o zi ratată. Doar că în ultima vreme parcă numa` din rateu în rateu merg, sau cel puțin așa am impresia. Deci – prin urmare – așadar, să vedeți cum fu treaba. Dacă scot capul pe geam și privesc în zare (încă îmi permit, nu-mi ingheață nasul) văd Piatra Craiului. Asta fix în față. Dacă strâmb oleacă capul (cacafonie acceptată de mine, deci n-are rost să-mi spuneți c-am făcut cacofonie) mai la un 45 de grade (apreciere total „a la mine”, adică probabil total eronată) așa spre stânga îmi face cu mâna Postăvaru. Dacă strâmb capul de tot, adică mă uit stânga total văd Tâmpa. Ba chiar văd și telecabina urcând/coborând. No bun. Da` în dreapta ce văd? Păi asta era și întrebarea mea, că habar nu am de geografie și nici orientarea-n spațiu nu mă ține prea bine.

În articolul trecut am pomenit ceva de niște schimbări pe care le-am făcut și despre care vreau să scriu astăzi (o să scriu de fapt doar despre una dintre ele și cred că cea mai importantă), pentru că sunt convinsă că mai sunt și alți oameni în situația mea care poate au nevoie de o motivație, de un șut în fund, cum s-ar spune. Ei bine totul a pornit dintr-o prostie, dintr-un pariu mai exact.

În urmă cu vreo 6 luni la vizita medicală de la serviciu, tata a fost sfătuit să slăbească. Ca să fie clar de la început, în afara de soră-mea  care-i trasă prin inel, restul familiei ne-am confruntat și ne confruntăm cu probleme de greutate. Nu extraordinare, dar nici de neglijat. Disperat să rezolve problema greutății peste noapte, dar speriat de ideea de dietă (pentru că-i un gurmand desăvârșit) și-a comandat (fără să știm noi) pe internet niște picături minune, care promit marea cu sarea și cică te fac să arăți wow într-un timp destul de mic. Picăturile alea promiteau un minus de 7 kg în 2 săptămâni parcă și costau undeva pe la 300 de lei cu tot cu transport.  Eu cu mama nu am aflat decât în momentul în care au ajuns acasă. Normal că eu am bufnit în râs și i-am zis că nu-l credeam așa să pună botul la ce zic ăia pe net, iar mama s-a supărat, conștientă fiind că fără muncă, nu există rezultate. Doar tata era super încântat și chiar părea super convins de ceea ce făcuse. 

Ieri am ajuns la concluzia că lucrurile la baza lor sunt extrem de simple. Doar că nouă ne place să le complicăm. Probabil că așa suntem noi, niște ființe complicate, care nu se simt bine să facă ceva rapid, ușor fără alte complicațiuni. Ieri, în timp ce-mi savuram cafeaua de la ora 12 împreună cu mama, îi sună telefonul. O colegă de-a ei dorea o prăjitură. Îmi place așa mult femeia asta, e genul de om nepretențios, fără detalii, fără nimic. În trecut i-am mai făcut un tort și vreo patru prăjituri. Toate după sufletul meu. Dacă a apelat de atâtea ori la talentele mele, înseamnă că am ales bine. Logica mea așa spune.

Doar că pe cât de „la liber” era tema dată, pe atât de multe erau opțiuniile. Să fie cu ciocolată? Să aibă nucă? Să fie albă sau neagră? Cu frișcă? Să fie ceva din ce i-am mai făcut până acum? Primul gând a fost o prăjitură cu finetti. Ușor de făcut, maxim o oră toată treaba. Suna bine. Mi-am pregătit ce era de pregătit, când un alt gând îmi bate la ușă. Prea simplu! Mult prea simplu pentru o prăjitură … În momentul ăla s-au răsucit astrele și-am căzut de acord (eu cu mine) că mai bine aș face o prăjitură Fanta. Oricum aveam nevoie de poze mai bune, pentru că prima oară când am încercat-o nu mi-a crescut prea frumos blatul, așa că pozele nu mă satisfăceau vizual. Și oricum, când e momentul potrivit să refaci o prăjitură care prima dată n-a crescut frumos? Exact. Când e pentru altul. 

În noaptea de joi spre vineri am avut un vis. De mult n-am mai visat ceva care să mă trezească ca să mă asigur că sunt în pat și nu în cine știe ce loc ciudat din mintea mea nebună. Se făcea că erau o mulțime de oameni necunoscuți mie, pe undeva prin jumatea satului care făceau ceva, habar n-am ce.  Printre ei am depistat o mireasă. O puteam vedea de undeva de la depărtare. Avea o rochie dintre cele cu care eu nu m-aș îmbrăca niciodată, nici de-ar fi ultima pe Pământ. Un prim gând a fost ce treabă am eu cu nunta asta? Nu cunoașteam pe nimeni, când de-odată, îmi apare un chip cunoscut. Îl cunoșteam pe norocosu`. Nu știu cum se face, dar știam că el e mirele. Ceva în capul meu asta îmi spunea. La o a doua aruncătură de privire mai ageră mi-a picat fața. Mireasa eram eu. Apoi instantaneu, planul visului s-a schimbat. Nu mai priveam de la depărtare, ci eram eu, mireasa, care nu știa ce se întâmplă.

Nu știu cum se face că atunci când mă pun pe organizat ceva, se pare că acolo sus are loc o ședință extrem de importantă de toate astrele se duc la ea, iar eu rămân singură, cu norocul meu cât roata carului de mare. Între ghilimele, desigur. Așa se face că ori de câte ori mă gândesc să fac ceva fain există ceva acolo care îmi pune piedici. Și nu doar că pune piedici dar chiar strică tot, indiferent de situație. Să vă dau exemplu?

Cafeaua rece. Să zicem că stabilesc cu al meu să vină la ora 8 dimineața. La opt fix. De vreo 2 ori m-am trezit eu frumușel așa mai de dinainte ca să-l aștept cu cafeaua caldă. Și cum problema mea din naștere e că dacă am zis la fix apăi fix e musai să fie, la 7:59 mă plantez frumos în leagăn sau în casă (depinde de vreme) cu cănile de cafea. Și aștept și aștept până se duce și ultimul firișor de abur. Se duce toată aroma de cafea proaspăt râjnită și făcută, orice amintire că a fost cândva fierbinte. O vărs înapoi în ibric și păstrez prosteasca încercare doar pentru mine. 

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă.

Ieri postasem lumea copiilor surprinsă-n fotografii. Așa cum am văzut-o eu copil fiind, așa cum cred că ar trebui să o vadă orice copil de astăzi. Și totuși parcă îi aleargă cineva. Parcă își doresc lucruri care sunt prea mari pentru vârsta lor, lucruri pe care oricum nu le pot înțelege, lucruri care îi fac să uite că sunt niște copii care ar trebui să se bucure de copilărie. Acum, cât o mai au.

Mă gândeam că dacă m-aș întoarce în timp și m-aș întâlni cu mine – o copilă băiețoasă cu păr scurt și rânjetul până la urechi m-aș strânge în brațe, mi-aș zâmbi și m-aș felicita. Nu mi-am dorit niciodată cu ardoare să cresc, m-am bucurat de fiecare zi petrecută afară, am sărit coarda, am desenat pe șosea, am alergat, m-am jucat, am copilărit! Câteodată mă apucă un dor nebun de copila aceea că-mi vine să răscolesc prin straturile sufletului și să pot cumva să o renasc. Să renasc copilul pe care-l mai aud cum plânge atunci când ar vrea să iasă afară, dar nu-și mai găsește timpul său.