Cascada Urlătoarea (Vama Buzăului) – Valea Zimbrilor – Barajul Siriu- Tunelul de la Teliu

Drumeția asta a fost tare demult (4 mai 2019), însă niciodată nu-i prea târziu să afli de un loc mișto, nu? Auzisem de ceva vreme de Cascada Urlătoarea din Vama Buzăului  și chiar voiam să o vizităm și să vedem dacă se aseamănă cu sora ei din Bucegi. Pentru că așa cum probabil știți există o cascada Urlătoarea în Bușteni. Și dacă tot ajungeam pe acolo, ne-am documentat bine și am aflat și de Valea Zimbrilor, pe care am și vizitat-o.

Cascada Urlătoarea din Vama Buzăului se află la o oră de mers pornind din Brașov (54 km) și e un loc destul de fain, deși nu a fost tocmai pe gustul meu. De ce? Cascada în sine e interesantă. Nu e chiar ca o cascadă, adică apa nu curge de sus, ci se scurge printre pământul care nu prea pare de pe planeta noastră. E liniște, sau mă rog parțial liniște, căci se aude apa. Dar nu am auzit urlete, țipețe, oameni în general. Probabil nu mulți cunosc locația, căci nu era puhoi așa cum este în general la sora ei „ne-geamănă” din Bușteni. Veniseră totuși turiști, iar alții erau la mese, se odihneau, căci dacă mergi drept înainte, urmând drumul ai să dai de zone cu măsuțe și canapele pentru mâncat, relaxat ori ce se mai face pe acolo. Iar dacă mergi și mai înainte intri în pădure (nu foarte departe) și dai de o a doua cascadă, mai micuță, dar la fel de frumoasă.

Accesul la cascadă, adică dacă vrei să mergi pe firișoarele de apă, se face pe-un buștean. Eu nu stau bine cu echilibrul, așa că am rămas să privesc cascada de la poalele ei, nu m-am dus mai departe.

C. însă e călare pe tot ce înseamnă bușteni, pomi căzuți, așa că el și-a testat echilibrul și a traversat pârâul, mergând până mai sus, de unde sunt convinsă că a venit fleașcă la picioare, dar n-a vrut să recunoască.

Eu am rămas și mi-am făcut damblaua cu pozatul. Abia am avut destul timp să caut cadrele potrivite, fără să aud bombăneli și „haide că ai făcut destule” 😀

nu-mă-uita

Parcă sunt în pijamale  aceste flori, nu vi se pare?

Măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella)Toporași/ Călțunei (Viola odorata)

Am continuat drumul prin pădure, care arată ca un peisaj din ăla de pus pe desktop și am ajuns în câteva minute la cea de-a doua cascadă. Deja începuseră să vină tot mai mulți oameni, însă toți s-au oprit la prima cascadă, ceea ce m-a bucurat, căci a fost liniște. 

Am mai stat și pe aici câteva minute, apoi ne-am întors la mașină. Pe drum ne-a prins o ploicică zdravănă, așa că am ajuns destul de uzi. Ce mi-a plăcut? Liniștea pădurii cumva deranjată de vuietul apei. Foarte relaxant. Pâlcurile de flori ce se iveau pe parcurs ce mergeam. Insulița de flori de nu-mă-uita. Efectiv era o zonă plină plină de astfel de flori. Nici nu aveai pe unde călca, de teamă să nu le curmi frumusețea. Mi-au plăcut culorile. Verdele viu, cu cărămiziul cascadei, se împleteau de minune. A fost așa un mic colț de rai.

Ce nu mi-a plăcut? Am zis undeva la început că  n-a fost tocmai pe gustul meu. Asta din cauză că e extrem de accesibilă. Poți merge cu mașina până în dreptul cascadei, ba chiar până mai după ea. Când am citit pe net despre locație, nu am găsit această informație, așa că mi-am imaginat că va trebui să străbatem pădurea și să ne luptăm cu animalele să ajungem la ea. Bine, glumesc! Dar oricum nu mi-am imaginat că poți veni cu mașina, lăsa geamul jos, face 3 poze și gata, să plecăm, că nu avem chef să coborâm.

Următoarea pe listă și ultima destinație a fost Valea Zimbrilor. Am trecut pe lângă, în drumul spre cascadă, dar am zis că ne vom întoarce (oricum trebuia să ne întoarcem, nu?) și o vom vizita atunci. Am  ajuns repejor (între rezervație și cascadă sunt 9 km), am plătit biletul (10 lei/adult), am parcat și-a început să tune. În secunda doi a început să toarne cu găleata. Efectiv o răpăială de te făcea ciucilulete în nici 5 secunde.  Am rămas în mașină, întrebându-ne dacă am plătit cei 20 de lei degeaba sau mai apucăm să vedem ceva, pentru că nu părea să mai iasă soarele. Imediat i-am văzut alergând spre mașini pe cei care deja vizitau și ne-am bucurat că noi suntem la adăpost. Zece minute mai târziu, norii dădeau semne că se risipesc și a ieșit chiar și soarele.Rezervaţia de zimbri „Valea Zimbrilor”, inaugurată în noiembrie 2008 la Vama Buzăului, numără în prezent 27 de exemplare (număr nesigur, găsit prin informațiile de pe net, însă numărul variază, în funcție de an și surse), care trăiesc în același areal cu cerbi şi ciute. Rezervaţia se întinde pe o suprafaţă de 12 hectare de păşune. Cu alte cuvinte, e un țarc mare, pe care-l înconjori și vezi zimbrii. Acum dacă mă gândesc bine erau numai părinți cu copii pe acolo, nu mulți ce-i drept, dar destui. La un moment dat am rămas chiar singuri, dar m-am bucurat pentru că am putut sta în leagăne și privi zimbri în timp ce am băut o cafea și ne-am dat în leagăn, în liniște.

Mie mi-a plăcut tare mult acolo. Nu vă imaginați  cine știe ce, adică sunt doar animăluțele alea, dar e foarte curat, e foarte multă verdeață, sunt canapele, leagăne, e foarte prietenos. Personalul mi s-a părut foarte amabil, foarte prietenos. Cred că am stat și pe acolo o oră și ceva, chiar dacă în mod normal am fi înconjurat țarcul în vreo jumătate de oră.

Ăsta micu se ascundea probabil rușinos, după stâlpul adăpostului. Mai să nu-l observ, așa bine se pricepea la ascuns, așa-i?

Tot tanti care ne-a vândut biletele ne-a recomandat să intrăm și-n clădire. Nu știu exact ce este acolo, dar sunt 2 camere amenajate cu diverse. Am văzut zimbri împăiați, un corn de cerb, multe multe imagini pe pereți și un fel de război de țesut, cred, nu sunt sigură.

Teoretic trebuia să ne întoarcem la Brașov, practic însă am luat-o în direcție opusă, spre Barajul Siriu. Cam o oră distanță. Când am ajuns acolo bătea un vânt infernal, iar la scurt timp a început și ploaia. Nu am mers cu vreun scop, ci doar pentru că probabil C. avea chef să conducă mai mult și să revadă barajul.

Deși nu prea mă încântă pe mine barajele, apa albastră cu verdele pădurii chiar realizau un peisaj frumos. Pe drumul înapoi acasă, am mai oprit de o sută cincizeci de ori pentru că ba un peisaj frumos, ba niște căluți, ba un apus.

Când am ajuns în satul Teliu sau comuna Teliu, nu știu ce este, am remarcat din mașină un tunel. Cum nu se putea merge mai departe fără să știm ce și cum am oprit și ne-am îndreptat spre el.

Tunelul Teliu de pe calea ferată Hărman – Întorsura Buzăului, este cel mai lung tunel de cale ferată din România, situat pe raza comunei Teliu, judeţul Braşov. Are o lungime de 4.369,5 m şi este prevăzut pentru cale dublă, electrificată. Dar mai multe informații găsiți la o simplă căutare pe google. Chiar recomand să citiți despre el, are o istorie interesantă.

La gura tunelului aproape că am înghețat. Venea un aer foarte rece, normal de altfel. Am vrut să intrăm, dar după câțiva metri ne-am întors, căci eu nu mă simt bine în locuri unde nu văd nimic. Cam sumbră atmosfera.

Nu știu dacă am avut noi iluzii, dar dacă măriți imaginea cu tunelul, cred că și voi veți vedea o luminiță la capătul lui. Mi s-a părut tare interesant să văd pe viu „luminița de la capătul tunelului”.

Cred că tunelul și rezervația mi-au plăcut cel mai mult. Au fost locurile care m-au făcut să simt ceva. Chiar dacă a fost vorba de teamă, curiozitate sau de liniște totală. Important e că au trezit senzații și sentimente.

Dacă ați ajuns până la final nu pot decât să mă bucur și să vă mulțumesc pentru răbdarea de a scrolui, trecând peste toate imaginile pe care nu m-am putut abține să nu le pun. Așa cum probabil vă imaginați, am făcut sute de poze, dintre care am păstrat vreo câteva zeci, dintre care le-am selectat doar pe cele ce le vedeți aici. Operațiune aproape imposibilă, probabil cunoașteți sentimentul.