Bătrânii mei …

Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.

Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.

Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional. 

S-a căsătorit cu mamaie nu neapărat din iubire, ci din milă mai mult, pentru că în perioada aia, a războiului, erau mulți soldați străini care-și băteau joc de fetele tinere. Diferența dintre ei  fost foarte mare, de 17 ani, însă mamaie mereu a fost un spirit liber. Iar tataie a înțeles asta și n-a făcut din nevasta lui slugă, ci a lăsat-o așa liberă cum îi plăcea să fie. Iubirea a venit pe parcurs. S-au căsătorit și-au avut împreună 2 fete. Și un băiat, copilul lui dintr-o căsătorie anterioară.

Viața a făcut să-l piardă pe băiat în cele din urmă, așa cum și-a pierdut și prima soție, din cauza unei boli de care acum nu se mai moare, căci există tratamente. Tataie a fost un om care a suferit mult în tinerețea lui. Nu avea o mână, handicap ce l-a dobândit în urma unei prostii. Era tânar și mergea cu trenul. Cineva l-a împins și a căzut din tren, acesta din urmă trecând-i peste mână și retezându-i-o. Asta nu l-a schimbat însă într-un om rău sau puturos, căci a învățat să stăpânească furca cu acel ciot care-i rămăsese. A ajutat mereu cu ce a putut și n-a fost un om gelos.

Au crescut-o pe mama de la câteva luni și le-a devenit nepoata cea mai dragă. N-a contat că nici unul nu mai avea vârsta la care răbdarea e în toi. N-a contat nici că trebuia s-o ducă la grădiniță câțiva kilometri, pe jos, căci nu erau mașini pe atunci. N-a contat nimic pentru ei. Probabil au văzut în mama un dar de la Dumnezeu, venit să le lumineze bătrânețea.

Trecut-au anii și el s-a stins. N-a apucat să-și cunoască strănepoata, adică pe mine. Iar eu nu-l știu decât din poze. Un om mărunt, blând la chip.

Mi-aduc aminte cât de mult se lumina chipul ei când mergeam vara și rămâneam câteva zile acolo. Și cât de mult mă bucuram să descopăr camerele cu pereții scorojiți. Peste tot avea ceva pitit, pus de-o parte, pentru când mai venim. Să nu cumva să plecăm cu mâinile goale. Nu era bogată, nu avea bani, iar noi tot de la țară, aveam de toate. Și ouă și legume de grădină. Însă  tot găsea ce să ne dea. Ba câte un puiet de pom, ba o viță cu struguri buni, orice, numai să știe că ne-a dat. Asta pe lângă zecile de mileuri, gheme și alte acareturi, pe care le păstrăm.

Dar niciun pom și nici un mileu nu poate înlătura dorul … dorul de a îmbrățișa acel trup plăpând și de a pupa chipul cel plin de riduri. Dorul de vocea ei repezită și ofurile pe care le suspina când era vremea să plecăm. Îmi doresc să fi stat mai mult cu ea, să fi „furat” mai multe întâmplări din tinerețea ei. Mai multe povești … Nu cred că există pe lumea asta bucurie mai mare pentru un copil să-și cunoască străbunicii. Și poate  că nu realizează atunci ce comoară au alături sau pot avea, însă sigur când vor crește le vor simți lipsa și vor realiza ce au pierdut.

Câteodată dorul doare atât de tare că răbufnesc lacrimi. Că nu mai am cui deschide ușa, așa pe neanunțate. Căci vizitele niciodată nu erau anunțate, băbuța mea neavând telefon. Și-atunci o lăsăm pe mama să deschidă porțile ca să bage tata mașina, iar eu cu soră-mea dădeam fuga în curte și năvală pe ușă. Iar mamaie se oprea din citit, unde o găseam de cele mai multe ori și se lumina toată.

Mi-e așa de dor de camera mică, de soba cu plită și de tablourile cusute manual și agățate pe pereți. De hambarul dărăpănat, unde mergeam să scotocim după ouă.. De bucătăria dărăpănată și ea, cu pământ pe jos, unde pregăteam masa. Vara mâncam afară, iar pe vreme rea ne înghesuiam care pe unde apucam. Nu plângea nimeni că nu are masă de 12 persoane și șervețele frumos împachetate. Nu-i lipsea nimănui câte 3 farfurii la masă și tacâmuri pentru fiecare fel. Nu asta conta. Nici măcar nu stăteam la masă.

Nu conta nimic, căci de fapt tot ceea ce conta, acum s-a dus. E țărână și amintire. Și întotdeauna va rămâne un gol, pe care nimic nu-l va umple niciodată. Întotdeauna va fi însă lângă acel gol bucuria că mi-a fost alături mulți ani. Că am avut copilăria bogată. Că port cu mine povești pe care le voi spune mai departe, cu cea mai mare recunoștință, căci eu am avut bătrâni. Iar bătrânii mei au fost minunați.