Am crezut-o țâfnoasă când am salutat-o de nenumărate ori și mi-a răspuns așa, într-o doară, fără ca măcar să-și întoarcă corpul greu spre mine. Apoi am crezut că poate am făcut prea multă gălăgie sau că am deranjat-o cu ceva. Că poate nu-i place cum mă îmbrac, cum vorbesc, că poate are ceva cu generația tânără. Am încetat să mai caut răspunsul la întrebare și-am continuat s-o salut ori de câte ori o vedeam pierzându-și privirea prin sticla geamului. Aceeași privire pierdută în care vedeam un gol și-o neputință.

Am asemănat-o de multe ori cu vecina din sat, probabil din cauza constituției mai bărbătească a corpului. Sau poate din cauza faptului că se asemănau destul de mult la răspunsurile seci, lipsite de orice fărâmă de implicare.

Cumva am simțit nevoia să aflu mai multe despre ea. Așa cum simt nevoia să aflu mai multe despre oamenii în vârstă. Poveștile lor de viață le găsesc mult mai interesante prin prisma faptului că au trăit alte vremuri, pe care doar prin ochii lor le pot cunoaște. Iar unii dintre ei au trupurile așa firave, că nici n-ai zice că odată, demult, omul ăla dădea piept cu greutățile vieții.

Sau poate că mi-e doar dor de bătrânii mei. Că simt nevoia să mai ating o dată niște mâini zbârcite, să mai văd chipurile ridate și vocile răgușite și șterse.  Poate că asta este, caut în bătrânii din jur, pe-ai mei bătrâni. Și pentru că nu-i găsesc, continui să caut, deși sunt convinsă că niciodată lumina din ochii lu’ mamaie L. n-am s-o găsesc în ochii unui străin. Și la fel, nici pe ceilalți n-am să-i regăsesc în nimeni. Și poate că așa trebuie și așa e firesc: să rămână acolo, doar pentru noi. Din când în când să redeschidem albumul cu amintiri și să-i revedem. Nu-i nevoie de nimic mai mult, decât de o clipă în care să închidem ochii și să întoarcem în copilărie.

Astăzi însă, am intrat în vorbă cu ea. Coboram la magazin când am întâlnit-o pe trepte, suflând greu și trăgând o plasă cu verdețuri. Am rămas cu un etaj mai sus și-am privit câteva secunde. Îi auzeam respirația și-i priveam mișcarea mâinii cu care se chinuia să arunce plasa 3 trepte mai sus ca să poată urca fără ea. Am coborât  și-am întins o mână, nezicând nimic. Și-a ridicat privirea și-a zis „tu stai vizavi, nu? mulțumesc, dar nu e nevoie. După ce ai coborât până aici să urci acum cu mine iar … lasă că mă duc eu așa încet”.  I-am zis că nu e niciun deranj și că i-ar fi mai ușor să-i ducă cineva bagajul care era extrem de greu. S-a luminat la față și parcă am văzut un soi de rușine. Rușinea că mă pune pe mine în postura de a urca 3 etaje ca apoi să cobor iar 4. Rușinea că are nevoie de ajutor. O rușine care nu ar trebui să existe, dar care există la mulți bătrâni.

Am simțit din prima un miros plăcut, un miros pe care-l știu din copilărie de la mamaie. Avea trei spray-uri Impulse cu care nu numai că mă „parfumam” când nu era prin preajmă, dar le mai și foloseam pe post de microfon când dădeam concerte.

Cred că am urcat în vreo cinci minute, un drum pe care de regulă îl fac în mai puțin de un minut. Mi-a povestit că suferă de mai multe boli și că abia o mai țin picioarele să meargă atâta drum. Coboară doar când  e strictă nevoie, în rest iese în lume, doar de la geam. Acolo unde o văd mereu și unde întotdeauna mi s-a părut țâfnoasă, însă în realitate cred că nu era deloc așa, ci mai degrabă simțea cum e prizonieră între patru pereți, deși e în libertate.

Și e trist că se întâmplă asta. Că ajungi la o vârstă la care visezi că te vei odihni, că vei avea timp să colinzi lumea în lung și lat, să te bucuri de toți cei pe care îi ai, să faci lucruri de care nu ai avut timp până atunci. Și tot ce vei face va fi să privești lumea de la geam, sperând că va veni o zi în care să poți face mai mult de 10 pași fără să simți că îți rupe cineva oasele.

Era atâta bucurie în glasul ei când s-a văzut în fața ușii și atâta recunoștință în urările făcute, că mi-a venit să plâng instant. Poate pentru că am judecat-o greșit, poate pentru că de data asta m-am simțit eu rușinată, poate pentru că m-am întrebat dacă pe mamaie L. a ajutat-o cineva în toți anii în care a locuit singură, departe de noi…

Share: