În ultimul timp m-am lovit cam peste tot de această carte. Fie era recenzată pe diverse bloguri, fie îmi apărea pe facebook, sau prin librăriile online la categoria celor mai căutate cărți.

Marat. Iubirea are spini vorbește despre o dragoste care învinge timpul și distanța. Alina, într-o călătorie în Beijing îl întâlnește pe Marat cu care se vede de câteva ori, însă niciodată nu își vorbesc mai mult de câteva cuvinte. Imaginea bărbatului o va urmări timp de 12 ani, perioadă în care Alina pare să se lupte cu întreg Universul ca să-și facă iubirea înțeleasă.

Este un roman care se citește extrem de ușor. Mie mi-a luat vreo 7-8 ore cu câteva pauze serioase. Ni se dezvăluie faptul că povestea acestei iubiri are la bază o poveste reală, dar sunt destul de reticentă în a crede asta.

Astăzi vreau să vorbim despre punctualitate. În familia mea este cunoscută o regulă generală: decât să alergi în stație după mașină, mai bine pleci cu 5 minute mai devreme și o aștepți tu pe ea. Ea pe tine nu te va aștepta niciodată. Tata de exemplu, are o roțiță pe la mansardă care o ia înainte de fiecare dată când mergem la cumpărături sau pe undeva. De cu seara stabilim că la ora 9 dimineața e îmbarcarea. În schimb, noi la ora 9 deja suntem plecați de cel puțin 15 minute. Dacă îți spune că la ora x e la tine la poartă, la ora x fără un sfert să știi că deja a ajuns. 

Nu știu cum să încep, scriu și sterg și tot așa. Mai bine nu mai încep că și așa vă plictisesc. Să știți că sunteți liberi să mă contraziceți 😀 Ce vreau să vă spun e că pe mine mă bântuie o chestie care m-a marcat tare tare în copilărie. Uneori mai visez noaptea că sunt copil,
am vreo 4-5 ani și mă uit prin gard la alți copii cum se joacă afară. Adică la poartă. Nu visez des, dar când o fac mă trezesc plângând. Nu vă grăbiți să sunați la protecția copilului, că sechestrată nu am fost. Părinții se jucau cu mine, ohooo și încă cât. Dar afară erau alți copii, mai mari decât mine, care traversau strada singuri, alergau, iar eu eram singură pentru că nu aveam voie la poartă decât însoțită. Și obișnuiam să mă uit la ei prin gard când mama făcea mâncare și nu avea timp să iasă cu mine. Repet, nu vreau să înțelegeți că am fost o nefericită, dar asta m-a marcat profund.

Îl avem pe Dorel, un proaspăt ieșit de la răcoare, o haimana. În 2015, undeva prin noiembrie, pe la sfârșit, omuleții de la minunata companie ce ne furniează nouă, muritorilor de rând energia electrică își parchează mașinile la Dorel la poartă. În scurt timp mai vine unu cu un mini-excavator și dă-i și fă o găuroaie la om la poartă, căci acolo s-a nimerit să fie un stâlp. Ce voiau angajații să facă? Să mai planteze un stâlp mai gros decât ăla care deja se afla acolo de când lumea și pământul, pentru susținere. Acu mai contează că Dorel are 2 metri de gard și că dacă i-au mai pus ăștia și stâlpul ăla i-au lăsat și mai puțin? Noroc că omu` nu deține mașină, că ar fi parcat-o pe la vecini.

Nu asta contează. Contează că după ce au săpat ditamai găuroiu, au băgat stâlpu, l-au înțepenit, toate cele, ca la carte. Ce au făcut însă cu pământul pe care l-au scos? O parte (foarte mică) l-au băgat să înțepenească nou stâlp, IAR RESTUL l-au lăsat la Dorel la poartă. Nu a deranjat pe nimeni că avea și omu o canapea de pe care scuipa semințe vara și care acum era îngropată sub pământ. Sau că trebuia să se urce pe mormanu de pământ ca să intre în curte.

Mâine anul se -noiește … așa că nu vreau să rămân cu restanțe! Multumesc Flori pentru nominalizare! O să răspund numa la întrebări că tare interesante îmi par 🙂 Sper să nu fie cu supărare.

Ce este scrisul pentru tine?
La început a fost un mod de eliberare, acum a devenit un mod de viață 🙂
Cât de mult iubeşti România?
Nu cred că o iubesc. Nu simt sentimentul de iubire, nu cred că simt nimic față de țară, aș minți să spun că o iubesc. Îmi place, e o țară frumoasă … 🙂
Dacă ai putea, te-ai întoarce la copilărie?
M-aș întoarce cu drag, pentru că am avut o copilărie frumoasă. L-aș revedea pe tataie, aș aprecia timpul petrecut cu el mai mult. Și parcă atunci timpul nu se grăbea așa…
Dacă da, pe cine ai lua cu tine?

Și totuși, așa pasăre-arc fără voce cum eram, m-am decis să zbor pe cerul însorit al verii, lucru care s-a dovedit a fi destul de simplu. Odată ajuns sus, nu-mi rămânea decât să dau din aripi în unghiul dorit, pentru a regla direcția și altitudinea. Trupul meu a deprins măiestria într-o clipă și m-a trimis în zbor, fără niciun efort, oriunde doream. Am privit lumea din punctul de vedere al păsării-arc. Când mă săturam de zburat, poposeam pe-o creangă și priveam pe frunzele verzi acoperișurile și drumurile […] Din păcate însă, nu-mi puteam vedea propriul meu trup. Asta pentru că nu o văzusem niciodată pe pasărea arc și nu știam cum trebuie să arate.

Atrag atenția că nici de data aceasta nu vreau să fac recenzie. Cred că nu voi face niciodată așa ceva, pentru că nu îmi plac recenziile.

Am ajuns la această carte prin intermediul prietenului meu, care mi-a dăruit-o acum vreun an. Fiind prinsă cu alte treburi abia zilele trecute am reușit să ajung la ea. Sinceră sa fiu mi s-a părut de la început cam dubioasă. Nu am mai citit nimic de acest autor, coperta simplă cu o pasăre care îmi amintește de păsările acelea din copilărie, care aveau o cheiță pe care o învârteam și totodată de mecanismul ceasurilor, parcă introduce cumva misterul.

Nu de puține ori am spus că mi se pare mie că oamenii proști sunt oameni fericiți. Ăia care trăiesc de azi pe mâine, care nu știu ce e ăla tv sau mai știu eu ce, ăia au un rânjet de fericire pe față. În prostia lor (nu cred că ei constat situația în care se alfă) ei sunt oameni fericiți. Mie una așa îmi par. Am destui vecini care toată vara nu fac decât să scuipe semințe, iar iarna trăiesc din mila altora. Ăștia nu știu că un abonament de dus la școală costă 2 milioane, nu știu că școala costă, nu îi doare prea tare că le vin plicurile de apă, gaze și ce-o mai veni, nu le bat pregătirile de Sărbători în ușă, nimic nimic. Fac umbră pământului absolut degeaba. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar asta e ceea ce gândesc: cu  cât ești mai prost, ești mai fericit.