Titlu original: Whisper Falls
Autor: Elizabeth Langston
Colecta: 100% Iubire
Editura: Leda
Număr pagini: 396

Romanul Cascada Șoaptelor ascunde între filele sale o poveste de dragoste absolut superbă. Unică, adevărată și periculoasă este iubirea ce se înfiripă între Mark și Susanna. Mi-a plăcut enorm, m-a lăsat fără cuvinte și momentan e cea mai bună carte citită vreodată.  Este câștigată la un concurs de la Editura Leda și dacă la început am fost puțin sceptică în privința acestui gen, acum îmi doresc tot mai multe cărți de acest fel.

Acum vreo 6-7 luni am pășit pentru prima oară în lumea asta a oamenilor cu bloguri. A blogurilor frumoase cu oameni frumoși. Pardon, oameni frumoși cu bloguri frumoase. Am cunoscut, dacă pot spune asta, suflete pe care le-am simțit mai apropiate de sufletul meu. M-am gândit ceva vreme dacă să scriu asta, dacă e bine, dacă nu fac ceva greșit, dar îmi asum.

Pe ea am cunoscut-o din prima zi când am început să scriu pe aici. Răsfoiam după bloguri și mi-a sărit în ochi. I-am citit câteva postări, mi-a plăcut, mi-am făcut curaj să încep să comentez. Și uite așa s-a scurs timpul și i-am citit tot blogul, cap coadă. E o femeie sensibilă, scrie niște poezii minunate, are un suflet frumos și cred că și la chip e la fel. Îmi pare rău că această postare vine abia la ora asta, dar știu eu că mă iartă. 😀 Nu-i așa Potecuță? Că despre tine e vorba. Astăzi este ziua ta, sper că a fost o zi frumoasă. Îți urez sănătate în primul rând și putere. Fericire, spor în toate, mai ales la bani și zâmbete. Multe zâmbete!

Nu știu dacă mai ții minte, dar ți-am spus acum ceva timp că dacă ai răbdare o să „primești” ceva 🙂 Sper să îți placă 🙂

Pac tataieeeee și în secunda 2 eram în băltoacă. Asta se întâmpla de câte ori ieșeam împreună la plimbare după ploaie. Să fi avut vreo 3 anișori, căci îmi aduc aminte cum se uita la mine și cu voce calmă îmi spunea că dacă mă întorc acasă murdară o să mă certe mama. Iar eu îi promiteam că n-o să mai sar decât o dată căci tare îmi plăcea cum se împrăștia apa în juru-mi, dar când îmi ieșea în cale altă băltoacă o luam de la capăt… Tataie, tu stai aici, că mă duc eu să mă uit de bicicletă …. îi spuneam când voia să iasă din clasă  pe motiv că să văd dacă nu ne-a furat nimeni bicicleta (știam că are de gând să plece sau cel puțin să vadă cum mă comport dacă nu îl mai văd în preajmă). Mergea cu mine zilnic la grădiniță și rămânea cât ținea programul, asta pentru că nu voiam să stau singură. Nu mi-a spus niciodată că are treabă sau că nu poate merge.

În această seară aș vrea să vă spun o poveste care sunt sigură că unora dintre voi o să le răscolescă amintiri (aș vrea să cred că sunt amintiri frumoase, fără pic de nostalgie).  A fost odată nu prea de mult o fetiță ca oricare alta. Îi plăcea mult să citească și să se joace (normal, nu?). Locul ei preferat în care întotdeauna când intra i se făcea inima purice era … podul casei. Nu, nu arăta așa cum le știm din filme, era un pod simplu, fără lucruri interesante și prea multă curățenie. Însă pe ea o captiva o ladă prăfuită unde zăceau manuale și caiete vechi. Le răsfoia mereu -nu-i păsa că inspira acel aer îngreunat de praf- și de fiecare dată alegea o carte mare, groasă, pentru a o folosi pe post de loc de uscat diverse flori pentru ierbar.  În acea ladă mai zăceau uitate câteva amintiri ale unui Don Juan pe care îl iubea nespus. Copila știa că nu îi va înțelege amintirile, pentru că e prea mică și de fiecare dată își promitea că într-o bună zi amintirile lui vor fi citite de ochii ei curioși. Anii au trecut și copila și-a respectat promisiunea: a cules fiecare fir de praf de pe amintirile băiatului și le-a așezat la loc curat. 

Nu îmi plac oamenii. Nu pot să mă uit la un om și să îl văd pur și simplu, să-i remarc ochii verzi sau căprui, să-i remarc pielea pistruiată sau  catifelată. Eu când mă uit la un om îi văd tristețea din ochi și urmele lăsate de greutăți pe piele. Îi văd palmele bătătorite sau mârlănia din suflet. Nu îmi plac oamenii. Sunt ființe schimbătoare: astăzi devotate, cinstite și elevate, mâine perfide, invidioase, egoiste. Acum te ridică pentru ca mai târziu să aibă cui îi pune piedică. Oamenii sunt anotimpuri: calzi ca o ploaie de vară, geroși sau furtunoși ca o zi furioasă de toamnă. Oamenii sunt nori și curcubeie. Zile și Nopți. Suflete umbrite. 

În ultimul timp m-am lovit cam peste tot de această carte. Fie era recenzată pe diverse bloguri, fie îmi apărea pe facebook, sau prin librăriile online la categoria celor mai căutate cărți.

Marat. Iubirea are spini vorbește despre o dragoste care învinge timpul și distanța. Alina, într-o călătorie în Beijing îl întâlnește pe Marat cu care se vede de câteva ori, însă niciodată nu își vorbesc mai mult de câteva cuvinte. Imaginea bărbatului o va urmări timp de 12 ani, perioadă în care Alina pare să se lupte cu întreg Universul ca să-și facă iubirea înțeleasă.

Este un roman care se citește extrem de ușor. Mie mi-a luat vreo 7-8 ore cu câteva pauze serioase. Ni se dezvăluie faptul că povestea acestei iubiri are la bază o poveste reală, dar sunt destul de reticentă în a crede asta.

Astăzi vreau să vorbim despre punctualitate. În familia mea este cunoscută o regulă generală: decât să alergi în stație după mașină, mai bine pleci cu 5 minute mai devreme și o aștepți tu pe ea. Ea pe tine nu te va aștepta niciodată. Tata de exemplu, are o roțiță pe la mansardă care o ia înainte de fiecare dată când mergem la cumpărături sau pe undeva. De cu seara stabilim că la ora 9 dimineața e îmbarcarea. În schimb, noi la ora 9 deja suntem plecați de cel puțin 15 minute. Dacă îți spune că la ora x e la tine la poartă, la ora x fără un sfert să știi că deja a ajuns. 

Nu știu cum să încep, scriu și sterg și tot așa. Mai bine nu mai încep că și așa vă plictisesc. Să știți că sunteți liberi să mă contraziceți 😀 Ce vreau să vă spun e că pe mine mă bântuie o chestie care m-a marcat tare tare în copilărie. Uneori mai visez noaptea că sunt copil,
am vreo 4-5 ani și mă uit prin gard la alți copii cum se joacă afară. Adică la poartă. Nu visez des, dar când o fac mă trezesc plângând. Nu vă grăbiți să sunați la protecția copilului, că sechestrată nu am fost. Părinții se jucau cu mine, ohooo și încă cât. Dar afară erau alți copii, mai mari decât mine, care traversau strada singuri, alergau, iar eu eram singură pentru că nu aveam voie la poartă decât însoțită. Și obișnuiam să mă uit la ei prin gard când mama făcea mâncare și nu avea timp să iasă cu mine. Repet, nu vreau să înțelegeți că am fost o nefericită, dar asta m-a marcat profund.

Îl avem pe Dorel, un proaspăt ieșit de la răcoare, o haimana. În 2015, undeva prin noiembrie, pe la sfârșit, omuleții de la minunata companie ce ne furniează nouă, muritorilor de rând energia electrică își parchează mașinile la Dorel la poartă. În scurt timp mai vine unu cu un mini-excavator și dă-i și fă o găuroaie la om la poartă, căci acolo s-a nimerit să fie un stâlp. Ce voiau angajații să facă? Să mai planteze un stâlp mai gros decât ăla care deja se afla acolo de când lumea și pământul, pentru susținere. Acu mai contează că Dorel are 2 metri de gard și că dacă i-au mai pus ăștia și stâlpul ăla i-au lăsat și mai puțin? Noroc că omu` nu deține mașină, că ar fi parcat-o pe la vecini.

Nu asta contează. Contează că după ce au săpat ditamai găuroiu, au băgat stâlpu, l-au înțepenit, toate cele, ca la carte. Ce au făcut însă cu pământul pe care l-au scos? O parte (foarte mică) l-au băgat să înțepenească nou stâlp, IAR RESTUL l-au lăsat la Dorel la poartă. Nu a deranjat pe nimeni că avea și omu o canapea de pe care scuipa semințe vara și care acum era îngropată sub pământ. Sau că trebuia să se urce pe mormanu de pământ ca să intre în curte.

Mâine anul se -noiește … așa că nu vreau să rămân cu restanțe! Multumesc Flori pentru nominalizare! O să răspund numa la întrebări că tare interesante îmi par 🙂 Sper să nu fie cu supărare.

Ce este scrisul pentru tine?
La început a fost un mod de eliberare, acum a devenit un mod de viață 🙂
Cât de mult iubeşti România?
Nu cred că o iubesc. Nu simt sentimentul de iubire, nu cred că simt nimic față de țară, aș minți să spun că o iubesc. Îmi place, e o țară frumoasă … 🙂
Dacă ai putea, te-ai întoarce la copilărie?
M-aș întoarce cu drag, pentru că am avut o copilărie frumoasă. L-aș revedea pe tataie, aș aprecia timpul petrecut cu el mai mult. Și parcă atunci timpul nu se grăbea așa…
Dacă da, pe cine ai lua cu tine?