Viață … trăiri … sentimente …familie… timp … timp … timp … Totul se rezumă la timp. Nu mai avem timp, pentru că nu vrem să mai avem! Alergăm grăbiți spre școli, spre serviciuri, îmbrâncind bătrânul care pășeste încet spre piață. Își cumpără două roșii și o bucățică de brânză. Scoate măruntul din buzunarele pantalonilor peticiți. Nu-i mai ajunge nici măcar de-o pâine. Nu era pentru el, ci pentru prietenul său Patrocle, singurul care i-a rămas alături după ce l-a părășit soția. Dă-te tataie din drum! La ce ai mai ieșit din casă dacă abia mergi?  El nu mai are timp.  Timpul lui e ca o bombă cu ceas.

Dar noi mai avem timp. Noi suntem tineri. Și totuși alergăm grăbiți pe tocuri, în adidași, butonând de zor și chătuind fără ca măcar să ne mai uităm la semaforul ăla roșu. Ne oprim doar pentru că. Probabil din instinct. Pentru că zilnic, la aceeași oră, semaforul ăla e roșu și noi știm asta. 

Autor: Nicolas Barreau

Editura: Allfa

An apariție: 2013

Număr pagini: 232

Cărțulia asta face parte din cele cinci romane primite de la Diana (Ilussion’s Street) și pur și simplu mi-a mers la inimă. O carte veselă încă din culoarea coperții, o lectură dulce, romantică, care te face să zâmbești oricât de trist ai fi. Am citit-o în câteva ore și parcă îmi pare rău că nu a durat mai mult.

Aurélie Bredin este proprietara unui restaurant mic și cochet din Paris.  Întâmplarea face ca despărțirea de iubitul ei să-i aducă puțină culoare în viață. Într-o dimineață de noiembrie, eroina intră într-o mică librărie, ca să scape de un polițist (ce o suspecta că ar vrea să se sinucidă) și cumpără la întâmplare o carte. Însă când descoperă că personajul feminin din acea carte este chiar ea (ba chiar purta și rochia ei verde) și că restaurantul ei e menționat de foarte multe ori, decide că trebuie neapărat să îl cunoască pe autor: englezul Robert Miller.

Autor: Nicolae Sirius

Editura: Adenium

An apariție: 2013

Număr pagini: 326

Prima impresie de cum am văzut cartea asta a fost una plăcută, ba chiar extrem de plăcută. De ce? Păi coperta mi se pare genială și deja spune o poveste. Este prima carte citită de la editura Adenium și probabil nu aș fi avut ocazia să o am (pentru că nu am auzit de ea până acum) dacă nu o câștigam aici. Așadar mulțumesc Diana, înc-odat!

Romanul se deschide cu o revedere între personajul principal și o fostă prietenă- iubită de pe vremea studenției. Aceștia se întâlnesc  în locul unde odată își declarau iubirea, dar acum bărbatul se întreabă dacă  a contat vreodată asta, văzând că Elena nu dă niciun semn că și-ar aminti. 20 de ani trecuseră de când destinele celor doi au fost despărțite, așa că s-au găsit  multe de povestit. Elena rămâne peste noapte la amicul său și înainte de a adormi îi spune acestuia ca dimineață o să îi dezvăluie un secret. Numai că de aici se cam rupe firul povestirii. Aștepând sa adoarmă, eroul își amintește ce anume l-a făcut să se despartă de Elena. 

Da, sunt un om nebun! Nu judec limpede atunci când mă enervez și o fac destul de des pentru că dacă nu v-ați prins sunt labilă psihic! Sunt un om nebun de disperare atunci când văd că pierd teren și nu mă mai simt în siguranță.  Acum tun și fulger iar în următoarea secundă sunt cel mai cuminte copil pe care l-ai văzut în viața ta. Probabil ai uitat că nu există copil cuminte, nu?

Sunt un om nebun și urăsc minciuna și oamenii care mint cu nesimțire! Sunt un om nebun care e de acord cu pedeapsa capitală pentru violatori și criminali. Care urăște oamenii profitori și părinții care fac diferențe între odrasle. Pe ăia care se duc la ăl mai mare și le spune că ăl mai mic e un păduche și că nu e în stare să facă nimic, apoi se întorc la ăl mic și îi spune că frate-su mai mare e un pierde vreme și nu se leagă nimic de capul lui.

Autor: Jennifer Weiner

Editura: Polirom

An apariție: 2010

Colecția: Chic

Număr pagini: 496

Romanul ăsta  a fost ca o gură de aer proaspăt într-o perioadă plină de dulcegării. În ultima vreme am tot citit cărți de dragoste, iar asta a fost ceva fresh. Eu cu sora mea mai mică ( nu știu cum s-a nimerit, dar chiar am o soră mai mică) m-a făcut să mă gândesc la relațiile dintre oameni. La cât de puternice sunt sentimentele între surori, deși ele sunt atât de diferite. Mulțumesc echipei de la Delicatese Literare, pentru că mi-au răsplătit fidelitatea cu această carte!

Titlu original: Whisper Falls
Autor: Elizabeth Langston
Colecta: 100% Iubire
Editura: Leda
Număr pagini: 396

Romanul Cascada Șoaptelor ascunde între filele sale o poveste de dragoste absolut superbă. Unică, adevărată și periculoasă este iubirea ce se înfiripă între Mark și Susanna. Mi-a plăcut enorm, m-a lăsat fără cuvinte și momentan e cea mai bună carte citită vreodată.  Este câștigată la un concurs de la Editura Leda și dacă la început am fost puțin sceptică în privința acestui gen, acum îmi doresc tot mai multe cărți de acest fel.

Acum vreo 6-7 luni am pășit pentru prima oară în lumea asta a oamenilor cu bloguri. A blogurilor frumoase cu oameni frumoși. Pardon, oameni frumoși cu bloguri frumoase. Am cunoscut, dacă pot spune asta, suflete pe care le-am simțit mai apropiate de sufletul meu. M-am gândit ceva vreme dacă să scriu asta, dacă e bine, dacă nu fac ceva greșit, dar îmi asum.

Pe ea am cunoscut-o din prima zi când am început să scriu pe aici. Răsfoiam după bloguri și mi-a sărit în ochi. I-am citit câteva postări, mi-a plăcut, mi-am făcut curaj să încep să comentez. Și uite așa s-a scurs timpul și i-am citit tot blogul, cap coadă. E o femeie sensibilă, scrie niște poezii minunate, are un suflet frumos și cred că și la chip e la fel. Îmi pare rău că această postare vine abia la ora asta, dar știu eu că mă iartă. 😀 Nu-i așa Potecuță? Că despre tine e vorba. Astăzi este ziua ta, sper că a fost o zi frumoasă. Îți urez sănătate în primul rând și putere. Fericire, spor în toate, mai ales la bani și zâmbete. Multe zâmbete!

Nu știu dacă mai ții minte, dar ți-am spus acum ceva timp că dacă ai răbdare o să „primești” ceva 🙂 Sper să îți placă 🙂

Pac tataieeeee și în secunda 2 eram în băltoacă. Asta se întâmpla de câte ori ieșeam împreună la plimbare după ploaie. Să fi avut vreo 3 anișori, căci îmi aduc aminte cum se uita la mine și cu voce calmă îmi spunea că dacă mă întorc acasă murdară o să mă certe mama. Iar eu îi promiteam că n-o să mai sar decât o dată căci tare îmi plăcea cum se împrăștia apa în juru-mi, dar când îmi ieșea în cale altă băltoacă o luam de la capăt… Tataie, tu stai aici, că mă duc eu să mă uit de bicicletă …. îi spuneam când voia să iasă din clasă  pe motiv că să văd dacă nu ne-a furat nimeni bicicleta (știam că are de gând să plece sau cel puțin să vadă cum mă comport dacă nu îl mai văd în preajmă). Mergea cu mine zilnic la grădiniță și rămânea cât ținea programul, asta pentru că nu voiam să stau singură. Nu mi-a spus niciodată că are treabă sau că nu poate merge.

În această seară aș vrea să vă spun o poveste care sunt sigură că unora dintre voi o să le răscolescă amintiri (aș vrea să cred că sunt amintiri frumoase, fără pic de nostalgie).  A fost odată nu prea de mult o fetiță ca oricare alta. Îi plăcea mult să citească și să se joace (normal, nu?). Locul ei preferat în care întotdeauna când intra i se făcea inima purice era … podul casei. Nu, nu arăta așa cum le știm din filme, era un pod simplu, fără lucruri interesante și prea multă curățenie. Însă pe ea o captiva o ladă prăfuită unde zăceau manuale și caiete vechi. Le răsfoia mereu -nu-i păsa că inspira acel aer îngreunat de praf- și de fiecare dată alegea o carte mare, groasă, pentru a o folosi pe post de loc de uscat diverse flori pentru ierbar.  În acea ladă mai zăceau uitate câteva amintiri ale unui Don Juan pe care îl iubea nespus. Copila știa că nu îi va înțelege amintirile, pentru că e prea mică și de fiecare dată își promitea că într-o bună zi amintirile lui vor fi citite de ochii ei curioși. Anii au trecut și copila și-a respectat promisiunea: a cules fiecare fir de praf de pe amintirile băiatului și le-a așezat la loc curat. 

Nu îmi plac oamenii. Nu pot să mă uit la un om și să îl văd pur și simplu, să-i remarc ochii verzi sau căprui, să-i remarc pielea pistruiată sau  catifelată. Eu când mă uit la un om îi văd tristețea din ochi și urmele lăsate de greutăți pe piele. Îi văd palmele bătătorite sau mârlănia din suflet. Nu îmi plac oamenii. Sunt ființe schimbătoare: astăzi devotate, cinstite și elevate, mâine perfide, invidioase, egoiste. Acum te ridică pentru ca mai târziu să aibă cui îi pune piedică. Oamenii sunt anotimpuri: calzi ca o ploaie de vară, geroși sau furtunoși ca o zi furioasă de toamnă. Oamenii sunt nori și curcubeie. Zile și Nopți. Suflete umbrite.