Astăzi, amintiri și morminte.

Pac tataieeeee și în secunda 2 eram în băltoacă. Asta se întâmpla de câte ori ieșeam împreună la plimbare după ploaie. Să fi avut vreo 3 anișori, căci îmi aduc aminte cum se uita la mine și cu voce calmă îmi spunea că dacă mă întorc acasă murdară o să mă certe mama. Iar eu îi promiteam că n-o să mai sar decât o dată căci tare îmi plăcea cum se împrăștia apa în juru-mi, dar când îmi ieșea în cale altă băltoacă o luam de la capăt… Tataie, tu stai aici, că mă duc eu să mă uit de bicicletă …. îi spuneam când voia să iasă din clasă  pe motiv că să văd dacă nu ne-a furat nimeni bicicleta (știam că are de gând să plece sau cel puțin să vadă cum mă comport dacă nu îl mai văd în preajmă). Mergea cu mine zilnic la grădiniță și rămânea cât ținea programul, asta pentru că nu voiam să stau singură. Nu mi-a spus niciodată că are treabă sau că nu poate merge. Știa toate cântecelele pe care le cântam cu educatoarea și numele tuturor colegilor. După câteva luni, de astfel de chin  program, ne-am lăsat amândoi de acest sport extrem pentru că ai mei au decis să mai rămân acasă, că poate la anu’ s-o face mai mare și o sta singură. Ce zice, tataie? Ce zice? îl întrebam de fiecare dată când mama nu voia să îmi citească la televizor. Fugeam la mamaie și tataie în cameră și ne uitam împreună la serialul Pasiuni. Vi-l mai amintiți? Parcă era pe TVR 1. Țin minte că avea niște perne bombă – erau atât de grele și tari de abia le ridicam de jos. Eu îmi așezam capul pe pieptul lui și el începea să îmi citească replicile. Când mai uita să îmi citească îmi ridicam capul și întrebam ce zice tataie, ce zice? Și-am încălecat p-o căpșună și-am spus o gogonată minciună … era finalul poveștilor cu Ileana Cosânzeana la nunta căreia îmi spunea mereu că a fost și el. Nicio poveste nu semăna cu alta, deși toate erau despre frumoasa Cosânzeana și al ei Făt Frumos. Și culmea era că, în toate era prezent iar eu îl credeam, deși de multe ori aveam îndoieli când îmi spunea că … au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dar, să știi că la nunta lor am fost și eu, și am petrecut 7 zile și 7 nopți, am dansat, am băut și mâncat.

Te păstrez atât de viu, în acel loc special din care niciodată nu vei putea pleca. Simt că orice aș scrie acum aici e de prisos. Nu știu să exprim atâta dor pe cât simt. A trecut atâta timp de când s-au deschis cerurile în fața ta, însă durerea pe care o simt e la fel de înflăcărată. Ai luat cu tine fragmente din mine, bucăți de suflet, ai smus lacrimi și nopți nedormite. De ce a trebuit să pleci așa devreme? Nu știai că până atunci nu cunoscusem moartea și suferința ei? Mi-a zdruncinat întreg Universul plecarea ta și a născut în mine teama că timpul mi-i va lua pe toți. Ești atât de viu în mintea mea că încă îți simt lacrimile care-ți curgeau șiroaie când m-am întors din tabără. Erai atât de fericit că mă vezi și mi-ai spus tataie, ce ai slăbit, nu v-au dat ăia mâncare acolo? Încă îți simt brațele puternice când mă ridicai și mă aruncai în sus iar eu chicoteam de veselie. În 2008 scriam și mă întrebam…

[…]Căci ai plecat neîncetat, fără să întorci privirea

Spre cei ce ţi-au purtat iubirea

Oare-ai crezut că vei putea scăpa

De greul vieţii plecând din lumea ta? 

dar astăzi știu. Nu tu ai ales, nu ne întreabă nimeni când vrem să plecăm sau dacă vrem. E crudă viața cu noi, ne dă așa de multe, ca apoi să ne ia tot. Mi-e așa de dor de tine că în unele nopți încă mai cad lacrimi la amintirea ta.

Oare cum e acolo unde ești? Te-ai întâlnit cu mamaie? Tot Țuțu îți zice? Ți-a povestit cât de frumos a crescut A.? Era de câtiva anișori  când te-ai dus …

Astăzi am venit la tine … am simțit nevoia acută de a-ți spune câteva vorbe … e așa sinistru cimitirul noaptea. M-am luptat cu vântul ca să-ți aprind o lumânare, m-am luptat cu negrul nopții și cu teama de a fi singură printre morminte. N-a fost deloc ușor, căci de când am trecut de singurul bec de pe potecă am rămas în beznă. Singurele licăriri veneau de la câteva candele aprinse. Vântul turbat făcea ca ceva să scârțâie, n-am stat să analizez ce, căci m-aș fi întors probabil. Nu știam că sunt așa curajoasă … Tu știai?

Astăzi s-au făcut 8 ani de când ai rămas doar o amintire! Și mi-e atât de dor de tine …