Vacile nu plâng
Spre sfârșitul lui martie totul începuse să înverzească. Mugurii copacilor se umflaseră, apoi au făcut explozie. Natura înnebunise… doar culori și zumzet de albine peste tot!
Căcat!
Paradisul de la marginea orașului nu mai trezea în mine nici un ecou. O nemulțumire tot mai surdă urca încet în mine, în piept… apoi în cap. Pastilele mă ajutau să fiu calm, doar atât! În mine era un gol.
Și, fiindcă tot veni vorba de piept, țigările deveniseră istorie! Nu știu prin ce minune, dar, de când pusesem mâna pe Biblie și jurasem, nu mai simțeam deloc pofta mistuitoare de nicotină. Nici măcar cafea nu mai beam; îmi făceam în fiecare dimineață un ceai de sunătoare.
În rest, muncă! Întotdeauna găsești ceva de făcut la o fermă.
Prin aprilie, starea mea sufletească devenise de tot căcatul. Eram un mort viu. Munceam, mâncam… răspundeam la întrebări. Un mort fals!
Devenisem mai puternic pentru că munceam ca un bou. Eram în priză tot timpul. Știam că dacă aș fi stat degeaba fie și-un singur moment, aș fi clacat imediat. Încercam din răsputeri să joc rolul țăranului fericit și dădeam reprezentații în fiecare zi, dar nu reușeam să-i păcălesc decât pe ceilalți. Era bine și așa; n-aveam niciun chef să mai văd un balamuc pe dinăuntru.
Comentarii recente