Nu știu dacă mai știți că undeva prin decembrie vă povesteam că m-am decis să donez sânge pentru prima oară. Vă povesteam atunci cât de minunat e sentimentul pe care-l ai în momentul când vezi cum se umple punga aia pe cântar. Atunci mi-am propus să nu fie doar așa un moft, ci să devină o normalitate pentru mine treaba asta. Așa că am decis ca pe 14 februarie să merg din nou la centrul de transfuzii. Nu s-a putut atunci, așa că pe 13 februarie (vedeți ce date mi-am ales? 29 noiembrie – cu o zi înainte de Sf. Andrei și 13 februarie – cu o zi înainte de Valentain, ca să fiu sigură că nu uit). I-am zis lui C. că mă va insoți din nou, (cred că pentru ultima oară, căci am văzut că nu am nimic după, mă pot duce/întoarce singură) și am sperat că-l conving s-o facă și el, dar nu poate trece peste blocajul psihic din păcate. Probabil nu i-ar da voie nici personalul, pentru că nu are kilogramele necesare, dar ar fi interesant de ajuns până în acel punct.
De data asta știam exact cum va decurge totul, cu 2-3 zile înainte m-am chinuit să măresc doza de apă, am avut o alimentație mai bogată în ouă și carne și joi dis-de-dimineață, mi-am început ziua cu o banană și multă apă. Credeam că va fi multă lume, dar am rămas surprinsă când am văzut sala goală. Am primit numărul 13 într-o zi de 13. Gata mi-am zis! E mare ghinion, sigur mă trimit acasă. Mă gândeam doar că nu-mi vor găsi venele (așa cum s-a întâmplat data trecută) ori cine știe ce va ieși la analize.
Comentarii recente