Nu-ți mai sunt aripi întinse spre orizonturi colorate. Nici măcar dorința de a le mai atinge. Fărâmă de dorință … fărâmă de dor. De albastruri numai de noi atinse în nopțile când adunam stea cu stea și cream constelații în podul palmei. Le coloram apoi cu amintiri și le aruncam pe cer îmbrăcate în noi. Tu îmi luai palmele și le strângeai la piept, le sărutai timid, de fiecare dată cu o secundă în plus, așa cum era dorul tău. Mai mare, din ce în ce mai mare. Așa-ți erau și dorințele cu mine. Eu mă pierdeam în brațele tale și-n ochii tăi găseam liniștea. Și-o ascultam în timp ce constelațiile noastre ne străluceau deasupra. Era momentul nostru de regăsiri și nimic nu l-ar fi stricat.
Nu-ți mai sunt cărări prin suflet, nici măcar umbra pașilor târzii. Pe străzi numai de noi știute ni se plimbau sufletele de mână, inimă-n inimă, în același ritm, cu același fior, cântând aceeași dragoste – pierdută-n depărtări acum, când ni se plimbă trupurile mână-n mână, dar ni-s sufletele-ntoarse pe dos.
Comentarii recente