În această seară aș vrea să vă spun o poveste care sunt sigură că unora dintre voi o să le răscolescă amintiri (aș vrea să cred că sunt amintiri frumoase, fără pic de nostalgie). A fost odată nu prea de mult o fetiță ca oricare alta. Îi plăcea mult să citească și să se joace (normal, nu?). Locul ei preferat în care întotdeauna când intra i se făcea inima purice era … podul casei. Nu, nu arăta așa cum le știm din filme, era un pod simplu, fără lucruri interesante și prea multă curățenie. Însă pe ea o captiva o ladă prăfuită unde zăceau manuale și caiete vechi. Le răsfoia mereu -nu-i păsa că inspira acel aer îngreunat de praf- și de fiecare dată alegea o carte mare, groasă, pentru a o folosi pe post de loc de uscat diverse flori pentru ierbar. În acea ladă mai zăceau uitate câteva amintiri ale unui Don Juan pe care îl iubea nespus. Copila știa că nu îi va înțelege amintirile, pentru că e prea mică și de fiecare dată își promitea că într-o bună zi amintirile lui vor fi citite de ochii ei curioși. Anii au trecut și copila și-a respectat promisiunea: a cules fiecare fir de praf de pe amintirile băiatului și le-a așezat la loc curat.
Comentarii recente