1Q84 – Haruki Murakami – recenzie (volumul 1)

Titlu: 1Q84 volumul 1
An aparitie: 2011
Autor: Haruki Murakami
Editura: POLIROM
Nr. pagini: 400

Nici nu știu cum să vorbesc despre romanul ăsta. E revoltător de fascinant!!! Cred că ar trebui să fie lectură obligatorie de citit într-o viață. Am simțit nevoia să povestesc pe larg ce se întâmplă – nu știu de ce, dar prea tare mi-a plăcut ca să țin doar pentru mine.

Pe întreg parcursul primului volum 1Q84 avem două planuri (tipic pentru Murakami, din câte văd), fără vreo legătură, fără să ne dea ceva de bănuit la început cum s-ar intersecta acestea. În deschidere avem imaginea interiorului unui taxi, Aomame fiind pe bancheta din spate. Taxiul este blocat în trafic iar timpul o presează pe femeie. Are o întâlnire extrem de importantă, unde nu are voie să întârzie nicio secundă, așa că după ce plătește taximetristului alege să coboare de pe autostradă folosind o scară de urgență.

Aomame este o femeie extrem de interesantă. Are 30 de ani și este nemulumită de sânii săi mici și inegali. Este instructor la o sală de gimnastică și asasin. Până la vârsta de 26 de ani fusese virgină și nu avusese niciun prieten. Inima ei aparținea unui bărbat pe care îl cunoscuse de mult, pe când aveau 10 ani și erau colegi. Avusese curajul să îl ia de mână, însă fără să-i spună nimic. De atunci nu se mai văzuseră și nici nu avea de gând să-l caute, deși îl iubea. Aomame credea că soarta i-l va scoate în cale fără să intervină ea. Trebuia doar să aibă răbdare. Nu își dorea nicio relație – ba chiar îi era frică de un atașament, prin urmare se limita doar la relații sexuale cu bărbați agățați prin baruri. Așa se împrietenise cu o polițistă, cu apucături de lesbiană și își făcuseră un obicei ca odată – de două ori pe lună să iasă la agățat. Știa că nu trebuie să se atașeze prea mult de aceasta, din pricina meseriilor pe care le aveau. În ultimul timp ceva se întâmplase și Aomame era din ce în ce mai îngrijorată. Când se uita pe cer vedea două luni, însă nimeni nu părea să fi observat asta. Nu avea pe cine să întrebe dacă ceea ce vede este real, pentru că ar fi fost crezută nebună. Însă cele două luni chiar existau și asta avea să afle mai târziu.

Vizita foarte des și doar la cerere casa Doamnei – o femeie bogată care creștea fluturi într-o seră. Doamna era cea care îi dădea tot felul de misiuni și date despre victimele sale – întotdeauna bărbați care își băteau soțiile sau le făceau rău. Orice bărbat care nu respecta femeia era un om rău și nu merita să existe – iar de asta avea grijă Aomame. Îi omora cu o dăltiță cu un ac în vârf, pe care îl înfigea undeva la ceafă. O mică înțepătură care îl omora pe loc. Aomame cunoștea mușchii corpului și îi putea distinge cu ochii închiși. Niciodată nu greșise, deși trebuia o precizie maximă. Astfel victima murea rapid, neprezentând niciun fel de urmă, niciun semn, drept pentru care se credea că motivul morții era infarctul.

Doamna o caută din nou, de data asta având ceva mult mai special. Victima era Liderul unei secte (chiar așa i se spunea) și era foarte greu de ajuns la el. Viola copile de 10 ani, cărora încă nu le venise menstruația. Pe una dintre aceste copile o găsise chiar Doamna  și o ținea alături de alte femei bătute sau maltratate (într-un fel de centru). Avea de gând să o adopte. Fata nu vorbea mai nimic, amintea din când în când de Oamenii Mici, însă fără aduce vreo lămurire. Aomame trebuia să-l omoare pe acest Lider și asta avea să-i schimbe viața radical. După ce avea să își ducă la capăt misiunea, trebuia să renunțe definitiv la identitea ei și la orice din această viață. Oamenii Liderului ar fi găsit-o și ar fi fost omorâtă, cel mai probabil. Era așadar o misiune cu un risc ridicat.

În planul celălalt este Tengo, un bărbat de 30 de ani, profesor de matematică și un scriitor debutant – mai mult aspirant (de fapt nu publicase niciodată, deși scrisese extrem de mult). Are o iubită căsătorită, cu care se vede în fiecare vineri. Nu vorbește niciodată cu ea despre familie sau despre romanele lui, doar întrețin raporturi sexuale și ascultă muzică. Tengo participase la concursuri literare și cu toate că lucrările sale ajungeau finaliste, nu câștigase niciunul. Este căutat de un prieten, editorul Kamatsu, pentru o treaba mai delicată. Bărbatul îî cerea să rescrie un roman, trimis de o fată în vârstă de 17 ani, pentru concurs. Văzuse în el un roman cu potențial, însă cu exprimarea și modul în care aceasta scrisese nu avea cum să câștige. Evident că nu era legal ceea ce voiau cei doi să facă, așa că trebuia să ia legătura cu fata, Fukaeri, ca să-i ceară acordul și să o avertizeze că trebuie să fie totul un secret. Însă nu va avea nevoie de acordul ei, ci de al Profesorului. Acesta spera că dacă Fukaeri devine cunoscută, asta îi va atrage familia și vor afla ce s-a întâmplat. Tot ce știa Profesorul despre tatăl fetei (îi fusese prieten bun) e că intrase într-o sectă (Pionierii) și că se întâmplase ceva de copila a fugit, iar despre el nu a mai putut afla nimic.

Fukaeri, așa cum am spus este o tânără dislexică în vârstă de 17 ani. Fugise de acasă în urmă cu 7 ani, pentru că fusese violată de tatăl ei. Părinții ei făceau parte dintr-o sectă numită Pionierii. După ce fata a fugit, nu a căutat-o nimeni și nici nu a mai primit vreo veste de la familia ei. A fost crescută de Profesorul și a crescut împreună cu fiica acestuia. Împreună cu ea a reușit să scrie romanul Crisalida de aer. Fukaeri a dictat, iar copila a scris. Fukaeri este un personaj destul de ciudat. Nu prea vorbește mult, niciodată nu folosește intonația (întrebările sale nu se termină cu un semn al întrebării, ci cu punct) și folosește propoziții scurte întotdeauna. Citește greu și scrisul său pare mai degrabă o scrijelitură, pentru că nu frecventase școala.

Când Tengo și Fukaeri s-au întâlnit să vorbească despre roman, fata îi sugeră că ceea ce povestise pornea de la fapte adevărate. Îi întâlnim pe Oamenii Mici, pe care doar ea îi poate vedea și auzi, dar nu le cunoaște puterea și nici nu știe ce vor. Nu știe câți sunt sau de unde vin – doar că pădurea le este casă și că acolo au cele mai mari puteri. Tot în roman apar și cele două luni pe cer ( Aomame văzuse aceleași două luni). Tengo reușește să rescrie romanul păstrând intactă ideea adolescentei și astfel câștigă concursul.  Romanul este editat și se bucură de un succes uimitor. Întâlnirile lui cu Fukaeri sunt tot mai dese, până într-o zi când editorul îl anunță pe Tengo că Fukaeri a dispărut. Profesorul nu o mai văzuse de câteva zile și dacă povestea ajungea la poliție, se putea afla legătura dintre Tengo și romanul Crisalida de aer. La câtva timp după dispariție, Tengo găsește în cutia poștală o casetă. Era trimisă de Fukaeri, care îl anunța că este bine, într-o ascunzătoare. Trebuia să stea ascunsă un timp pentru că Oamenii Mici se supăraseră că scrisese despre ei.

Am savurat fiecare cuvințel din acest volum. L-am citit pe nerăsuflate și am simțit cum mi se face inima cât un purice când se mai ivea câte un mister. Acum aproape că termin al doilea volum și ard de nerăbdare. Impresiile finale vin la sfârșit.