Aud colo că avem o țară frumoasă, dincolo că vai ce faină-i România. Unde e fraților faină? În peisaje? E faină că avem munți și văi și ape și toate culorile pe hartă? La ce bun când mor oamenii cu zile în spitale, că doctorii nu se uită nici cu deștu` mic de la piciorul stâng la ei? Copiii ies tot mai neșcoliți din școli, tot mai mulți nu-s în stare să ia bacul. Da` la ce dracu îți mai trebuie bac când și cu facultate ești bătăia de joc a altora?

În momentul de față sunt obosită, nervoasă și scârbită. Situația în urma căreia am dobândit cele anterior enumerate este următoarea: astăzi la nouă (!!!!) fără un sfert dimineața urcam împreună cu mama treptele spitalului municipal (da, știu, se scrie cu majuscule, dar nu am chef de ele azi). Avea trimitere de la medicul de familie la neurologie, așa că ne-am așezat frumușel la rând. Ș-am stat, ș-am citit o revistă, ș-am mai citit alta, ș-am stat, ș-am ascultat la povești de la pacienți de mi s-au atrofiat urechile. Îmi venea să mă arunc de la etaj. Să vă spun că era ceasul trei (!!!)?  În sfârșit prinde și mama un moment în care lumea nu mai bufnea năucă pe asistenta  cotoroanța care ieșea să strige din pacienții care erau deja programați. O întreabă pe acritură dacă se poate să intre fără programare, că îi e rău și nu poate să aștepte. Ne trimite la parter, la programare. Ne conformăm și mai să ne pice ochii și urechile când tanti de la geam ne spune că nu o poate programa decât pe 8 octombrie. Ne recomandă pe un ton frumos să mergem iar la cabinet, să așteptăm, că poate termină doctorul mai repede și o poate primi. Se face ora 5, vine un nene și vorbește cu asistenta și îi spune că are pe cineva jos, venit de urgență și dacă poate fi primit acum. Scârba se uită pe fișă și trântește un aaa, un vertij, nu e urgent. Veniți mâine, azi nu poate domn` doctor. 

Se face ora 6 jumătate. Acritura iese iar și mama mai încearcă o dată, având în vedere că nu mai era decât 1 pacient cu programare și alții vreo 10 fără, care stăteau tot la ghici, ca noi. Pare mai interesată de ce problemă are mama decât fusese prima oară, dar totuși  aruncă un doamnă, dacă vă e rău, la urgențe, nu aici.   Asta după ce pe nenea de la urgențe îl expediase din două vorbe.

La ora 7 fără un sfert părăseam minunata instituție cu înjurăturile de rigoare. Intrăm într-o policlinică privată pentru o programare la neurologie. 13 octombrie. Până atunci nimic liber. Doamnă,  o întreaba mama pe doamna de acolo, mie îmi e rău acum, de câteva zile nu mă simt bine, cum să stau încă o lună așa? Eu ce fac, îmi programez răul? Răspunsul mi-a plăcut maxim și m-a lămurit și mai tare în legătură cu cât de faină-i România și sistemul ei: Eu vă înțeleg, dar în situația asta chiar nu știu unde să mergeți!  Am reușit totuși să obținem o programare peste vreo 12 zile la o altă policlinică ….

Dacă vreți să știți: în parcarea din față a spitalului, la ora 12 erau 5 taxiuri, 3 mașini roșii, una albă și un matiz verde cu floricele. Tavanul din sala de așteptare avea 150 de plăci, 8 neoane (sau ce-or fi alea) și încă 4 chestii pentru aer condiționat.  Angajaților spitalului (de la ăi mai mari pân la ăi mai mici) le e lene să urce scările 1 etaj, drept pentru care mi-a fost milă de lift. Spătarul scaunului avea vreo 200 de găurele. Cred că am luat fiecare scaun la rând și am experimentat toate pozițiile posibile de a sta totuși decent pe ele 😀

Și da, mai bine mori acasă, liniștit, decât pe holuri, prin spitale …. cam așa zicea o bătrânică …

Share: