Aud colo că avem o țară frumoasă, dincolo că vai ce faină-i România. Unde e fraților faină? În peisaje? E faină că avem munți și văi și ape și toate culorile pe hartă? La ce bun când mor oamenii cu zile în spitale, că doctorii nu se uită nici cu deștu` mic de la piciorul stâng la ei? Copiii ies tot mai neșcoliți din școli, tot mai mulți nu-s în stare să ia bacul. Da` la ce dracu îți mai trebuie bac când și cu facultate ești bătăia de joc a altora?
În momentul de față sunt obosită, nervoasă și scârbită. Situația în urma căreia am dobândit cele anterior enumerate este următoarea: astăzi la nouă (!!!!) fără un sfert dimineața urcam împreună cu mama treptele spitalului municipal (da, știu, se scrie cu majuscule, dar nu am chef de ele azi). Avea trimitere de la medicul de familie la neurologie, așa că ne-am așezat frumușel la rând. Ș-am stat, ș-am citit o revistă, ș-am mai citit alta, ș-am stat, ș-am ascultat la povești de la pacienți de mi s-au atrofiat urechile. Îmi venea să mă arunc de la etaj. Să vă spun că era ceasul trei (!!!)? În sfârșit prinde și mama un moment în care lumea nu mai bufnea năucă pe asistenta cotoroanța care ieșea să strige din pacienții care erau deja programați. O întreabă pe acritură dacă se poate să intre fără programare, că îi e rău și nu poate să aștepte. Ne trimite la parter, la programare. Ne conformăm și mai să ne pice ochii și urechile când tanti de la geam ne spune că nu o poate programa decât pe 8 octombrie. Ne recomandă pe un ton frumos să mergem iar la cabinet, să așteptăm, că poate termină doctorul mai repede și o poate primi. Se face ora 5, vine un nene și vorbește cu asistenta și îi spune că are pe cineva jos, venit de urgență și dacă poate fi primit acum. Scârba se uită pe fișă și trântește un aaa, un vertij, nu e urgent. Veniți mâine, azi nu poate domn` doctor.
Se face ora 6 jumătate. Acritura iese iar și mama mai încearcă o dată, având în vedere că nu mai era decât 1 pacient cu programare și alții vreo 10 fără, care stăteau tot la ghici, ca noi. Pare mai interesată de ce problemă are mama decât fusese prima oară, dar totuși aruncă un doamnă, dacă vă e rău, la urgențe, nu aici. Asta după ce pe nenea de la urgențe îl expediase din două vorbe.
La ora 7 fără un sfert părăseam minunata instituție cu înjurăturile de rigoare. Intrăm într-o policlinică privată pentru o programare la neurologie. 13 octombrie. Până atunci nimic liber. Doamnă, o întreaba mama pe doamna de acolo, mie îmi e rău acum, de câteva zile nu mă simt bine, cum să stau încă o lună așa? Eu ce fac, îmi programez răul? Răspunsul mi-a plăcut maxim și m-a lămurit și mai tare în legătură cu cât de faină-i România și sistemul ei: Eu vă înțeleg, dar în situația asta chiar nu știu unde să mergeți! Am reușit totuși să obținem o programare peste vreo 12 zile la o altă policlinică ….
Dacă vreți să știți: în parcarea din față a spitalului, la ora 12 erau 5 taxiuri, 3 mașini roșii, una albă și un matiz verde cu floricele. Tavanul din sala de așteptare avea 150 de plăci, 8 neoane (sau ce-or fi alea) și încă 4 chestii pentru aer condiționat. Angajaților spitalului (de la ăi mai mari pân la ăi mai mici) le e lene să urce scările 1 etaj, drept pentru care mi-a fost milă de lift. Spătarul scaunului avea vreo 200 de găurele. Cred că am luat fiecare scaun la rând și am experimentat toate pozițiile posibile de a sta totuși decent pe ele 😀
Și da, mai bine mori acasă, liniștit, decât pe holuri, prin spitale …. cam așa zicea o bătrânică …
Doamne, am gol în stomac.
Sănătate multă mamei tale! Şi Să nu mai fie nevoie de astfel de vizite!
Gol am avut și noi ieri. N-am mâncat mai nimic de dimineața de când am plecat de acasă și până am ajuns. Și cel mai tare îmi venea să intru în părul cotoroanței, care decidea ce cazuri trebuie să ajungă la doctor și ce nu. Și dacă ai fi văzut ce figură și ce ton avea …
Te inteleg. Stiu cum este. Fratele meu a patit cu mama. Eu fiind in alt oras mama a trebuit sa ajunga la spital. Norocul ei cu fratele meu ca altminteri o lua razna. Fara programare nu ai sanse iar cu programare astepti si tot astepti.
Eu i-am înțeles pe rând, să știi. Pe cei programați i-am înțeles că făcuseră programarea cu 2 luni în urmă și nici mie nu mi-ar fi convenit să stau aiurea la rând. Dar ăștia programați deja erau majoritatea oameni bătrâni, care urmează tratamente de ani de zile. Ei știu ce au. Și nu se mai fac bine. Apoi i-am înțeles și pe ăștia ca mama, fără programare, care se simt rău de câteva zile și ce să facă? Să aștepte o lună? Ei au toate șansele să se trateze acum și să se facă bine, asta normal, dacă n-ar aștepta o lună jumate să-l vadă un doctor…
Multa sanatate mamei si imi pare rau ca atrebuit sa treceti prin asa ceva… foarte urat ceea ce se intampla la noi…
Mulțumesc, să fie pentru toți 🙂
Sanatate multa mamei! Inteleg exact pentru ca acum o luna am colindat si eu neurologia.Pentru ca la stat(cu trimitere) este imposibil,am renuntat si am mers la privat(cu plata).Am avut noroc si am gasit programare in doua zile.Dar preturile sunt piperate.
Da, foarte piperate. Dar asta e, altceva n-avem …
Sanatate! Si putere!
Mulțumesc, să fie pentru toți 🙂
Inteleg frustrarea! Been there… Calea care da roade este sa te duci la urgente sau mult mai bine sa suni la 112. Chiar dacă salvarea ajunge târziu pentru ca nu este un caz de urgenta major – odată înregistrați în sistem au o procedura care trebuie sa o respecte si o respecta, nu au altfel cum ! nu veți pleca fără sa fiți băgați în seama! Va asigur! 112 și solicitați expres când vine salvarea transportul la spitalul pe care îl doriți. Sănătate!
Acum vreo 5 ani a căzut soră-mea cu capul de gresie. A leșinat la câteva minute după ce s-a ridicat și au chemat de urgență salvarea. Au dus-o la spital și ghici ce? A așteptat la rând, 7 ore să o bage la tomograf.
Probabil au considerat ca nu este o urgenta majora… dar cel puțin a fost în aceeasi zi. Nu apar sistemul medical, dar aceasta cale ( urgentele) o consider cea mai rapida și cu ceva rezultate. Si am tot avut nevoie reala sa trec pe acolo… chiar consider ca aceasta ramura a sistemului medical este ok. Sănătate!
Înseamnă că ai fost mai norocos/oasă. Eu consider că un copil de 9 ani care abia mai putea ține ochii deschiși și nu își putea ține capul ridicat e o urgență 🙂
Si eu merg pe principiul 112. Nu voi merge niciodata la medicul de familie (nu isi merita titulatura!) pentru progrmare si nu voi sta pe holuri in policlinici/spitale. Imi este greu sa suport oamenii care nu doar ca fac parte din sistemul sanitar, ci ei sunt cei care formeaza acest sistem. Iar neomenia de care dau dovada, sfidarea, sunt de neiertat (respect pentru exceptii). Doar cu „taiere in carne vie” cred ca avem o cat de mica sansa 🙁 .
Toate gandurile bune pentru mama ta si pentru tine!
Mulțumesc, sănătate și ție, că e cel mai important 🙂
Noi care mai avem speranta sa ne pastram sanatatea care o mai avem, putem si trebuie sa fim foarte atenti cu noi insine si sa nu ajungem acolo… Am stat pe culoarele spitalului pentru mine, pentru probleme de sanatate minore, sa zicem, si am tras concluzia ca daca vii sanatos, sigur pleci bolnav!! Dar asta a fost cu ceva ani in urma… Cu socrul, anul trecut, a avut sotul o idee buna. Mai bine mergem la particular, ca scutim timp si nu riscam sa umblam luni de zile pana gasim un tratament bun. Daca il mai apuca… Asa ca am fost la doi medici particulari care ne-au scos la liman. Chiar si acolo am stat si am asteptat, intr-un loc vreo jumatate de ora, iar dincolo cam o ora si jumatate. In primul rand sistemul e de vina (adica cei de la minister care nu vad, nu aud, nu sunt in stare) si apoi medicii, ca si printre ei sunt rapandule.
Am încercat și acolo (la particular), dar programările tot târziu erau. Până la urmă, am găsit, acum pe 13, tot la particular, dar măcar am găsit..
Asa si noi cand am cautat medic pentru control oftalmologic. Ca socrul se trezeste in plina vacanta sa spuna ca nu mai poate… Am cautat la o clinica, nu – in Bistrita am fost – am cautat apoi la un medic cica foarte bun, nu, dar pana la urma am ajuns la altul bun, iar langa cabinet era o adresa unde trebuia sa ajung. Interesanta coincidenta! 🙂
🙂 E bine că ați rezolvat. Coincidențele sunt interesante uneori 🙂